Vlas (Istrati) Ana Alexandru, a.n. 1938; s. Bălăurești, r-l Nisporeni

Stimată Doamnă, vă rog să ne spuneți cînd și unde v-ați născut, să ne povestiți despre familia dstră, părinți, frați?

M-am născut în satul Bălăurești la 22 februarie, 1938 într-o familie de țărani. Tuța (tata – a.t.)  meu lucra la pămînt. Îl chema Alexandru. Avea 14 hectare de pămînt, avea vie,  oloiniță, căruță, cai, boi, păsări împrejurul casei  - erau de toate. Pe mama o chema Larisa. Eu eram cea mai mică dintre frțși. Am un frate Vasile mai mare cu trei ani decît mine și o soră Pelaghia cu șase ani mai mare decît mine. Eu învățam la școală în satul natal, în Bălăurești.  

Dumneavostră pămînt ați avut, vite, dar tehnică  agricolă ați avut?

Nimic n-am avut. Plugul.

Numai plugul? Dar oameni la lucru luați?

De asta nu știu. Îmi pare că luau părinții pe cineva, pentru că atîta pămînt de unul singur nu-l poți lucra.

Cum țineți minte ziua aceia de 6 iulie 1949?

Țin minte bine. Atunci în ajun fusesem la prășit aici la Dănuțu cu o femeie, sora Pelaghia și cu fratele Vasile. Și toată ziua aceia o țin minte pentru că nu ne simțeam bine - ne făcuse injecție împotriva la ceva primăvara. Și cam pe toți noi copiii ne durea acea injecție.  

Noaptea pe orele două au bătut la ușă. Cine o bătut? Nu știu. Un soldat și unul de-al satului au venit. Soldatul acela era cu pușca. Și așa ne-a spus: Gătițivă  că vă mută în alt raion. Mama atunci  o prins a plînge, a răcni, a strînge din casă. Ce să strîngi, ce să iai? Ne-au încărcat într-o căruță și ne-au dus la Nemțeni, era o moară acolo în margina satului. Acolo ne-au urcat într-o mașînă și ne-au dus la pe toți, - tuța, mama, Pelaghia, Vasile și eu,  -  la Bucovăți. Acolo era un mărfar lung, de ăsta pentru vite. Ne-a încărcat întrun vagon în care toți eram din Bălăurești, cu excepția unei familii din Nisporeni, alde mama Catinca.

În vagonul cela erați toți din Bălăurești?

Da toți din Bălăureni eram. Așa, vasăzică, nenea și o nană de a noastră erau în alt vagon, în unul de-alăturea.  Trei zile am stat în gară și cînd ne-am pornit nu știam unde ne duc.

Ați stat în Bucovăț trei zile, da?

Da trei zile. Nenea era la Ungheni cu postavcă (livrarea obligatorie la stat – a.t.) și l-au adus de acolo cu o mașînă. Parcă văd și astăzi cum îi fîlfîie freza, că el era cu părul galben.

El  a dus o postavcă undeva și l-au luat din drum?

Da. El ducea pîine la Ungheni. De pe drum l-au luat. Căruța a rămas acolo și pe dînsu l-au adus așă cum era îmbrăcat din drum. Atît! Mîca (bunica – a.t.) noastră a murit de tînără, și nenea s-o recăsătorit cu lelea Palaghia, iar noi ei, acestei femei, nu i-am mai zis mîcă niciodată. Ea era mai tînără decît mama mea, și mama îi zicea fa, și noi îi ziceam lelea. Și așa o murit. Nenea nu s-o supărat , eu știu …

După ce s-a pornit trenul, am mers zi și noapte, zi și noapte. Ușa o țineau permanent închisă. Cînd doreau ei, soldații, atunci o deschideau. Noi la ferestră ne duceam să tragem cîte un gît de aer printre gratii. Era o fereastră mică.

Ne dădeau  la stații mari mîncare. Așa spuneau : “Два человека, один мешок и два ведра» (Doi oameni, un sac și două căldări – a.t.) . Ne dădeau măncare, da ce mîncare - nu țin minte.

De ce spuneau “Два человека, один мешок и два ведра» ?

Așa aduceau mîncare. Unul ducea sacul cu pîine, celîlalt căldările cu terci sau supă. Pe urmă mîncarea se îâmpărțea în vagon.  Moș Gheorghe Ionel era starșîi (ma marele – a.t.) pe vagon .

El era din ăștia rîdicați ?

Da. Era unu pus mai mare care aducea și împărțea mîncarea. Cînd se oprea trenul ne permiteau să ieșim din vagoane și ne spuneau: „Оправиться», adică să ne facem nevoile. Toți la grămadă - tineri, bătrîni, femei, bărbați. Noi limba rusă nu o prea cunoșteam atunci.

Am ajuns noi la Krasnoiarsk. Acolo toți au coborăt din tren. Am crezut că vreau să ne despărțească ca în 40 (deportările din 1940 – a.t.) – bărbați de femei. Era o nevoie – plîns, strigăte, de te ferească Dumnezeu. î nio dat pi tătî lumea jios. Da noi am crezut  ca-n 40 despărțăsc oamenii de femei , era un plînsete și-un răcnete- ti ferească Dumnezeu.

Ce aveți în vedere ca în 40? Dumneavostră știați ce sa întîmplat în 40?

Am auzît de la mama.

Va spus mama? Ce va povestit mama?

Păi, ne-a povestit cum a fost ridicat un frate de a lui nenea. Ne-a spus mama că a fost dus la Kolîma, nu știu pe unde și oamenii  au murit acolo, la scos aur. Iar femeile… pînă și dăunăzi a trăit nana aceia a noastră. Ea a trăit în Tașkent, în Kîzîl Orda.

Ce s-a întîmplat în Krasnoiarsk ? V-au separate?

Ne-au separate să ne ducă la baie că ne-au umplut păduchii. Trei săptămîni să nu te speli (că nu aveai cum), să dormi îmbrăcat ca purcelul ? Noi ne-am spălat, hainele au fost dezinfectate. Și hai din nou în vagon. Și-am mai mers încă o sutcă (24 ore – a.t.) și jumătate de la Krasnoiarsk pînă la stația Parcium, raionul Ciunskii, regiunea Irkutsk.

Cînd am ajuns ne-au dat jos pe malul unui rîuleț, dar tot sub paza soldaților eram. Fiecare stătea cu copii, rufe sale grămăgioară (plînge). A venit un militar și a spus: “De azi înainte aici e locul vostru de trai, în Moldova nu se va întoarce nimeni niciodată – aici o să putreziți”.

Asta deodată după ce v-au dat jos din tren?

Da, atunci.  O parte a rămas la Parcium, alta a fost dusă la kilometrul 117.

Dumneavoastră unde ați mers?

Noi am rămas la Parcium. Jumătate de zi am stat pe malul acestui rîuleț. Nu ne hrăneau, eram flămînzi, obosiți, și necăjiți. Ședeau toți ca a mort. Ne-au dus întrun loc la 2 kilometri si ceva, care se numea Manalinîi. Erau 4 barace, fără uși, fără ferestre, înconjurate cu sîrmă.  În mijlocul acestei așezări era o casă săpată în pămînt. Mai tîrziu moș Andronic și-a făcut cuzniță (fierărie – a.t.) acolo.

La Manalinîi, - noi am înțeles, - că pînă la noi s-a ținut muniție. A doua zi de dimineață ne-au scos afară și ne-au repartizat la fel de fel de munci. Care facea sobă, care altceva. Băracile celea nu aveau nici uși, nici ferestre și-n prima seară am dormit care și pe unde. Mă rog, ne-am apucat să separăm baracele în camere – o camera la o fereastră.

Separam cu păreți din scîndură. Apoi au făcut lut cu rugumătură de lemn și au podit pe dedesubt. Noi copiii ridicam sacii cu tărînă și îi duceam unde ne spuneau. Fiecare și-s făcut în camera sa. Cîți ani am trăit noi acolo nu vă pot spune. După asta ne-au mutat la Parcium.

Acolo unde ați stat cum se chema locul?

Kilometrul 92. Acolo satele se numeau după distanșă în kilometre, numai unde era calea ferată se chema altfel.

Spuneți că nu țîneți minte cîți ani ați stat acolo? Aproximativ cîți ani?

Vreo 4-5 ani am trăit.

Acolo bărbații ce lucrau?

La pădure.

 Femeile?

Femeile la tăiat crengi. Tăiau crengile de pe copacii doborîți.  De-o vorbă, iată se tăiau copacii întro deleancă (teren – a.t.), după ce nu mai aveai ce tăia acolo se mutau la alta. Femeile tăiau crengile de pe copacii doborîți și le dădeau foc. 

Da munca asta era remunerată cumva? Era plătită?

Eeeeeei plătită…. Ne dădeau cîte o rublă pe săptămînă prima dată. Eu n-am lucrat, tuța o lucrat. Sor-mea,  fratele Vasile. Da mama n-o lucrat, era cam bolnavicioasă, stătea pe acasă.

O rublă pe săptămînă? Da ce se putea de cumpătat pe o rublă?

Ne duceam și cumpăram pîine. Era pîine de secară, crudă – curgea apa dintr-însa. Mai mîncam cartofi.

Care erau ocupațțile dstră ? Aveați pe atunci 11-12 ani.

Degeaba nu stăteam. Lucram cu mama la scos cartofi, dar și dădacă întro familie de ruși m-au luat.

Dstră ați lucrat dădacă într-o familie?

Da, pînă nu  am crescut mai mare, că nu te luau la lucru dacă erai mic. Traiau și aceia la care țineam copilul greu, ca și noi. Aveau copil și ambii aveau servici.  El lucra pecari (brutar – a.t.) în zona unde lucrau pușcăriașii. El le cocea pâine.  Și într-o zi îmi spune: Аничка, миленькая, у нас в зоне есть один человек, молдаванин, Мэтэлигэ (Anicica, dragă, la noi în zonă este un om, moldovan, Mămîăligă – a.t.). Da eu nu-l știam pe nănașul Ion. Acest om era consăteanul nostru, tata dnei Mircea (Mămăligă de fată) Ecaterina Ivanovna.

Și el îmi spune că o să facă toate chipurile  să mă ducă să mă-ntîlnesc cu dînsu . Da eu zic: de ce nu, dacă se poate. Eu avem vrio 12 ani, mai mult nu aveam.

El a fost ridicat în 40 ?

El o fost judecat.

În 44, după război?

Nu știu cînd  a fost judecat , nu știu ce a făcut, da îți spun că m-o dus în zonă acolo. Cum m-o trecut – nu știu. Da am trecut și-l văd că apare nănașu Ion. Doamne, ce mai plîngea, și ma-ntreaba: copchilă, da tu de-a cui ești? A lui Alexandru Istrati – îi spun. El îl știa pe tuța meu, dacă o fost omul din sat. Doamne,  ce mai plîngea, și m-o-ntrebat: da băieții mei unde-s? Zic - este Tincuța (Ecaterina – a.t.) cu badea Costică, că era mai mare ca mine.

Ce lucra acolo, ce făcea  - nu știu. Era la km 105. Nu știu cum i-au dat drumul lui. Știu că  s-a întălnit cu Tincuța, cu badea Costică la km 120. Tincuța era deja în clasa a 3-a, iar badea Costea lucra brutar , cocea pîine acolo. Venea la 117, și ne dădea făină nea Costică. Noi plătem, altfel nu găseai.

Care era regimui de mișcare, pe dumneavoastră vă mai păzeau?

Nu, nu ne mai păzea nimeni. Dar s- te duci în alt sat, de exemplu,  nu puteai, trebuia să ia-i permisiune de la comendatură. Te iscăleaila plecare și la venire.  Eu însă nu am fost sub cest regim. Cei de la 38 în sus nu erau sub comendatură.

Ce înseamna de la 38 în sus ?

Cei născuți în 1938 și mai tîrziu aveau regim liber de circulație.

Ce se-ntămpla dacă cineva încălca regimul ăsta ?

N-o-ncălcat nimeni. Erau ascultători, au băgat frica-n noi.

Evadări n-au fost? Nu ţineţi minte?

Nuuuu. La ridicare, au fugit de aici din sat doi băieţi  de a lui moș Andronic Croitoru – badea Gheorghe şi cumătru Mihail.

Atunci în ziua ceea?

S-au ascuns în noaptea ceea cînd ni-o ridicat. Iau prins, repede iau prins. S-au ascuns într-un nuc aici, unde se te ascunzi… săracii.

Administrația vă asigura hrana în primele zile, săptămîni ?

Nimeni nu ne-a dat nimic. Mînca fiecare ceea ce avea. Ne-au permis să ne ducem la colhoz (gospodărie agricolă colectivă  - a.t.), la scos cartofi.

Din primele zile?

Da. Și eu m-am dus cu mama la scos cartofi și ne dădeau la sfirșitul zilei de lucru 2 căldări de cartofi. Apoi lucram cu ziua la tăiat lemne, cu pilca (beschie – a.t.)  și ne dădeau cite 5 kile de grîu. Colhozurile erau sărace, numai babe și moșnegi erau acolo.

Copiii la şcoală au mers sau nu, cei care erua de vîrsta şcolară?

Mergeau, merjeau, dar totul era în limba rusă. Ne băteau ruşii de ne prăpădeau.

Vă băteau la şcoală?

Noi umblam în niște pantofiori de lînă, în pantaloni soldăţeşti, da. Şi ne băteau de ne prăpădeau. Cereau de la noi fructe, ştiţi codrenii care erau de la pădure aveau fructe uscate, dar noi atunci la Prut aici n-am avut copaci și nici fructe nu uscam. Pe urmă oamenii au mai sădit livezi, dar atunci ele nu erau. Ăștea de la codru, de la Nisporeni, Selişte, Vărzăreşti, aceştea aveau copaci. și ei luase cu dînșii fructe uscate.

Vă băteau colegii de clasă?

Colegii de clasă, învăţătoarea nu zicea nimic. Dacă nu înţelegeam limba, era un învăţător şi aşa toată ziua:  “ В конце концов, прекратите все разговоры” ( la urma urmei încetați toate vorbele – a.t.). Iar noi nu înțelegeam ce spune.

Erau mulţi care nu cunoşteau limba rusă?

Nimeni nu cunoştea, că noi nu eram rusificaţi ca acum. Nimeni nu cunoştea limba, nu numai eu, nimeni, nimeni. Noi a noastră limbă o învăţam aici.

Cît de repede aţi învăţat limba?

Repede, nici nu ştiu cînd. Am învățat-o și eu așa cum au învățat-o și alții.  Nici accent nu aveam. Acum sunt în sat de 55 de ani. Acum accent am, dar atunci nu aveam.

Eraţi o familie religioasă?

Da, da, da. Cum suntem azi, aşa am fost şi atunci.

Da acolo biserică era?

Nu, era una la Suetiha, la 30 de km de la Taișet. Cînd am crescut maim mare, cu noi în casă era un om. Casele erau şitovîe (din secțiuni de lemn prefabricate – a.t.). Erau împarțite în patru parți : în una eram noi, în alta Catrina Ivanovna,  doi în a treia parte și doi în cea de a patra. Şi vecinul de la spatele nostru s-a căsătorit şi avea un copil. Părinții mei au fost luați de cumătri, iar eu ( nu ei) am fost la botez  şi am mers cu trenul 90 de km pîna

la Taişet şi de acolo 30 de km cu maşina. Am ajuns noaptea, dar ce a mai fost pe urmă nu mai ţin minte.

Au mers şi au botezat?

Da. Făceau și nunţi.

Cu mîncarea, am înţeles, era greu, fiecare se descurca cum putea. Dar ce se întîmpla dacă cineva se îmbolnăvea? Era vreun doctor?

Mureau, nu era nici un doctor. Mureau. Medicamente nu aveai de unde cumpăra. Nici pomină de leacuri nu era.

Punct de felcer era?

Era, dar cine era acolo nu ştiu.

Mulţi mureau?

Nu. Nu au murit mulţi.

După prima iarnă care era cea mai grea, a fost mai uşor?

Erau grele iernele, erau lungi, geroase şi omătoase. Nu aveam mături şi mama mă trimetea după ele. Mă ducem cu dchiurile, că altfel nu răzbăteai zăpada. Şi mai ales dacă mai era cîte o zi caldă, se topea omătul pedeasupra, îngheța şi se prindea o pojghiă alunecoasă – nu te puteai ține pe piciore. Dacă te duceai în jos, în zăpadă, nu puteai ieşi. Era tare multă zăpadă acolo. Iar cînd se topea, apoi să topea totul odată nu ca la noi.

Cu localnicii care erau relațiile?

Era bună lumea – ruşii. Era bună şi ne miluie şi ne jelea întotdeauna.

Dar în afară de administraţia care vă controla, comendatura, ce lume mai era? Cine mai trăia acolo?

Erau ruși de prin 18 (1918 – a.t.) ridicați. Erau cătune. Cătune mici.

Şi cu dînşii cum erau relaţiile?

Nu ştiu, că noi eram separaţi de dînşii. Ei erau în vale, iar noi - în deal. La vreo doi km era satul.  Nu ştiu magazine erau la 92, nu ţin minte. La Parcium ştiu că era, era gheaghea (moșul – a.t.) Parfir, unul de la Văcăreşti, vînzător. Era și ospătărie acolo. Știți după război era greu, foame...

Timpul liber, sărbătorile cum le petreceaţi?

Serbam sărbătorile. Ştiţi, cînd erau sărbătorilor, 1 mai, 7 noiembrie,  nu ieşea lumea la lucru, dar cînd erau ale noastre, religioase ei nu ştiau de ele.

Sărăbătorile religioase  le  petreceam în casă în familie. Şedeam acasă, tata se ducea la lucru, aşa să facem petreceri ca amu, Doamne fereşte! Şi lumea, nu ştiu cum, cei, care erau ridicaţi, erau ca fraţii. Da acum lumea, nu ştiu cum, e altfel.

Erau bune relaţiile dintre oameni?

Da, da. Ei, cum se ajutau? Nu te duceai la nimeni, că ştii că nu are nimeni nimic. Cum să te duci, cînd ştii că n-am eu, n-are nici cela. Toți erau în condiții egale, toți au fost ridicați. Se împacvau oamenii, nu se certau. Nu cătau să stirnească sfadă.

Dvs la km 92, aţi stat cîţiva ani și aţi locuit în barace? Aşa cum le-aţi pregătit?

Da. Cînd ne-am mutat la Parcium, acolo care o vrut şi-o făcut casă -  moş Andronic, Pavel Bătrînu. Numai  ei doi din satul nostru. Tata zicea să facem casă, da mama zice că nu-i trebui, că nu vrea, au scos-o din bordeiu ei, nu-i trebuie casă. Şi n-o vrut mama, eu şi aşa am muncit toată viaţa, -zicea ea, - nu vreau să mai lucrez. Moş Androni, însă,  a luat bani buni cînd o vindut-o unui rus după eliberare. Dar alde mama n-auo vrut.

Dar cum făceau moldovenii casa? Singuri, făceau clacă?

Nu era nici o clacă. Moș Andronic Croitoru avea copii mulţi, el era şi lemnar, şi fierar, li ce vreai era.  La toate-l ducea capul. El era de la noi, din Bălăurești. Făcea păreții din două rînduri de scîndură, iar între ele turna șlac (zgură – a.t.).  Era stanţia de cale ferată aproape şi trenurile mergeau cu cărbuni atucni şi cu zgură. Şi apoi o tăiet din lemn de pin drancă (șindrilă – a.t.), o bătut-o în păreți ( fără drancă lutul nu se ținea) și i-au lipit cu lut amestecat cu balegă de cal. După asta au dat cu var.

Rușii nu făceau casele așa?

Nu.Altfel.

Care era reacția lor la casele făcute de moldoveni ?

Da cine ştie care era reacția. Eu ce, am vorbit cu dînşii ? Casele lor erau din lemn, din birne între care se băga mușchi de pădure. Asta era casa.  Nu era lipită, aşa trăiau ruşii. Aveau sobe din caramidă, nelipite și nevărăite. De unde luau cărămidă nu ştiu.

De la km 92, de ce v-au mutat?

S-a terminat lemnul de tăiat şi ne-au mutat. Pe urmă s-a mîntuit lemnul şi dincolo, şi au făcut baracă în pădure.

Parcium ce este, un orăşel?

Nu era orăşel, era o stanţie de cale ferată. Acolo am trăit bine, s-au făcut şi magazine, ne plăteau mai bine. Era unu Jeltkov, tare mai ţinea la moldoveni

Dar cine era el?

Nacialnik uciastka (șef de producere – a.t.), dar de unde era el nu ştiu.

El nu era militar?

Nu, la Parcium nu mia era comendatură.

Aţi avut atunci dreptul să vă mişcaţi liber, să circulaţi liber sau nu mai ţineţi minte?

Ţin minte. Mama nu se prea se ducea de a acasă. Tuţa era zilnic la lucru şi fratele tot aşa. Mișcam mai mult eu. Acolo erau pușcăriași și-i păzea armata. În magazine deja erau de toate. Și mama-mi punea rucsacul în spate, îmi dădea parale să cumpăr ce trebyuia de la magazin. Pușcăriași erau şi la km 103 și la km 105.

Şi acolo erau magazine?

Era magazin special, plin de produse. Pe urmă mai încoace au prins a aduce şi la noi. Făceau oamenii și mai mulți bani. Care lucra la încărcat vagoane, acela primea bine. Tot bine cîștigau și cei de la хлыстовая вывозка (hlîstavaia vîvozka), cum tăia copacul în pădure, aşa-l încărca în maşini. Şi era o brigadă de 12 oameni dintre care unul era brigadir (șef de echipă – a.t.). Ăștea primeau cel mai mult.

Restul lucrau la piloramă (beschie electrică – a.t.), era tarnîi ţeh (secția de dara – a.t.), făceau gazociurca, maşinile mergeau cu ciurcă (scurtătură de lemn, în cazul nostru de mesteacăn – a.t.) de mesteacăn. Era aşa un rezervor, el se umplea cu gazociurcă, ea în el ardea, producea gaz, care se folosea în motorul mașinei.  buncher şi umple buncherul cela cu..iaca aşa de 5 cm. nu mai mare şi umple buncherul cela şi mîna maşina..

Motoare care lucrau pe lemn?

Așa era. Pe urmă s-au mai dus, au mai învățat de șoferi… Toată lumea se ducea la lemn. La colhoz la lucru ne duceam numai în sezon. Pe urmă ne-au dat pămînt cît am vrut să-l desțelenim. Taiam iarba și o jupoiam așa că rămînea pămîntul gol. Pămîntul negru era şi făcea de toate, dar nu dovedea să se coacă. Aveam grădină mare, parcă-l văd cum cu tuţa scoteam din pămînt. Era harnic tuța.

Cînd ați venit acasă?

Alde mama au venit în 59, eu eram deja măritată, o aveam pe Clava, fata cea mai mare şi făceam casa aici în Bălăurești.

Da dvs cînd aţi venit?

Eu am venit singură din familia noastră  în primăvara anului 1956. Că toamna m-am măritat și eu.

De ce  ”și eu” ?

La Duminica Mare în 1955, moş Andronic și-a măritat fata. Ana. Era o serată, nu ca acum. Cînta hărmonica (muzicuță – a.t.). Era vesel.  După asta am hotărît să venim în Moldova. Nouă ne dădeau voie să venim

A venit permisiunea, ordinul de eliberare?

Noi eram liberi. După moartea lui Stalin, - eram acolo cînd o murit, - le-au permis  să se întoarcă celor care au fost pe front. Pe urmă mamrlor cu mulți copii, mamelor eroinelor – așa le spuneau atunci. Și în valul al treilea de eliberare au nimerit toți ceilalți. Care a vrut să rămînă - au rămas,  care nu - au venit acasă.

Cînd am venit la Bălăurești ne-am oprit la o soră a bunicii mele. O soră a  mamei mamei mele.

Ce acte aţi avut dvs?

Am avut pașaport și în el era scris că am fost ridicată..

Dvs nu v-ați întors cu toată familia odată?

Nuu, eu am venit sîngură cu nişte neamuri de ale noastre. Era cumătrul Stiopa, cumătra Alina şi cumătrul Serioja. Patru am venit. Și am trăit la mîca (bunica – a.t.) Catinca.

Ce s-a întîmplat cu proprietatea care aţi avut-o în sat?

N-am găsit nimic. După ce ne-au reabilitat în 1990, ne-au dat 4500 de ruble care s-au denominalizat și am rămas cu 4 ruble 50 copeici. În casa noastră era maternitate. Spuneau oamenii că și oloinița a mai lucrat un timp. Cînd au stricat-o nu știu.

Am trăit la mîca vreo patru luni, ne duceam cu ea la deal. În octombrie m-am măritat şi m-am mutat la bărbat, iar primăvara am început casa şi toamna ne-am mutat în ea deja.  acasă.

Şi cănd au venit părinţii mei în 59, au venit la mine. Unde erau să trăiască..casa nu le-au dat-o. N-au mai văzut nimic de la stat.  

Li-a permis puterea să stabilească în sat ?

Venea președintele sovietului sătesc și-i spunea soțului meu Toader (mie nu-mi spunea nimic):  da cînd se mai duce alde socru-tu de la tine? Şi tuţa a auzit, şi s-a dus săracu într-o bună zi… şi n-a venit două săptămîni de zile. El își găsise de lucru la Cuciurgan. Şi a trăit acolo cît a trăit. Pe urmă după ce ne-au reabilitat nu ne mai spuneau spețpereselențî. Așa ne spuneau.  

După ce v-aţi întors din Siberia tot aşa vă spuneau?

Da, da.

Dar cine vă spunea?

Nacialnişii (șefii – a.t.).

Da oamenii din sat?

Nu ziceau.

Săreau la nevoie?

N-am apelat la nimeni la nevoie.

De ce nu le-au permis părinților dstră să rămînă în sat?

Spuneau că suntem în zonă de hotar  și că ei nici în republică nu pot rămînea. Președintele de selsovet (sovietul sătesc – a.t.) era cam tontălău şi se temea singur de dînsul. Nu ştia cum să-şi păstreze postul. Părerea mea e aşa. Părinții au stat la noi numai trei săptămîni și au plecat. Acolo în Cuciurgan era un sovhoz (gospodărie agricolă de stat – a.t.) bogat...

Ei au plecat în Ucraina ?

Da. Da ce aveau să facă ? Acolo le-au dat loc de casă, 26 de ari de pămînt. Tat lucra la vie, iar mama pe acasă. Cînd s-a întors fratele din armată (l-au luat în armată din Siberia), - a făcut 4 ani și jumătate în regiunea Cita, - unde avea să se ducă. S-a dus la părinți. Și acum tot avcolo în Cuciurgan trăiește. 

Părinții nu s-au mai întors în Moldova ?

Nu. După reabilitare (asta de după destrămarea Uniunii Sovietice) mama-l îndemna pe tuța să meargă în Moldova. Tuța n u na vrut și așa și a murit în Ucraina. Pe pat de moarte, - eu eram la dînsul, - mi-a spus că vrea să fie dus în Moldova. După ce a murit i-am spus mamei despre dorința tuței. Parcă i-am aprins paie în cap. Unde să-l duc pe căldura asta?  Domane fereşte, am trăit 32 de ani aici, în satul ăsta şi vrei lumea sa zică că n-am cu cel îngropa şi-l duc la Moldova?!  Acolola-m înmormîntat.

Cînd s-a-nbolnăvit mama am adus-o în Bălăurești. Aici ea a murit și aici am îngropat-o.

Tata-i acolo şi mama aici?

Da, cîtă durere sufletească am în suflet, Doamne…

Da viaţa dvs cum a fost aici?

Bine, cum… Am lucrat la colhoz, omul meu a fost meşter. Era bun la toate. Am făcut casă, am făcut casă și la copii. Am 3 fete şi un băiet. La fete am făcut căsi, le-am măritat. Toate trăiesc bine, toate au de toate, dar tot una cînd îmi aduc aminte, mă doare sufletul...

După reabilitarea asta despre care vorbiţi, s-a schimbat atitudinea faţă de dvs, v-au ajutat cu ceva autoritățile?

Nici un gram, nu ne-au ajutat cu nimic. Numai anul trecut ne-au dat cîte 500 de lei şi anul ăsta. Altceva nu ne-au dat nici cîte un bănuţ macar. Sau macar să te întrebe cum trăiești, ești a lui Istrati, ai fost ridicată ?

În timpul sovietic  pînă la reabilitare dvs cînd ați lucrat  în colhoz ați avut din partea conducerii colhozului  mulțumiri, diplome?

Da am fost pe tabla de onoare. Am lucrat la grădină. Apoi la serele din vale, erau multe - parcă era un oraș.  Cînd s-a făcut podul de flori ne întrebau românii: ”Ce aveți acolo de strălucește așa?”. Erau serele noastre. Lumina era ieftină, ardeam cît aveam nevoie.

Pe urmă am lucrat 17 ani la o brutărie. După asta am luat pămînd în arendă (la podriad) și tot grădină am făcut. Am cîștigat bine atunci, Pensie bună am, 1400 lei. Sunt mulțumită.

Da totuși, ceea ce s-a pus pe suflet va dispărea numai cînd  moi duce în pămînt. Mii scîrbă de frati-mio că o murit, o rămasese singur. Sormea  s-o măritat și o trăit la Nisporeni - are 1 an de cînd o murit. Nimeni nu-i veșnic, toți suntem trecători.

Mama toată vremea ne plîngea: Doamne, alții au o casă de copii și toți îs grămadă,  da voi sunteți 3 și nu sunteți unul lîngă altul. De ce nu ne-au dat voie și mie în sat că îmi făceam un bordei pe mal de rîpă și eram alături de voi . Cu gîndul, durerea aceasta a murit. Asta a fost cel mai dureros, că familia n-a putut  fi păstrată împreună.

În PCUS nu ați intrat?

Nuuuu, nici pioneră nu am fost. Nici comsomolistă.

Schimbările din ’90, atunci cînd s-a destrămat Uniunea Sovietică, am obținut independența, în ce mod v-au afectat?

Deloc n-am retrăit. Mi-o părut bine că am ajuns cu zile cînd poți fi stăpîn pe țara ta. Dar văd că nici un efect...

Dvs ați spus că aveți 4 copii. Ei ce lucrează?

Fata cea mai mare e contabil, cea mijlocie a fost secretara la pravlenie (cârmuire – a.t.), cum era înainte. Băiatul a terminat de jurist, dar nu a vrut să se ducă să lucreze, a spus că nu-i place.

Cu politica nu se ocupă nimeni?

Nu. Numai mie mi-i ciudă pe parlamentarii ăștia că-s proști de tot și se sfădesc. Eu dacă aș grăi cu Ghimpu (liderul Partidului  Liberal din Moldova – a.t.) chiar ia-si spune. Numai el o răscolit toată documentația.

Dar de ce ia-ti spune dacă o răscolit documentația?

Nu știu ce ia-și spune, dar aprcă are și el o slăbiciune. Pe Voronin nici nu am ochi să-l văd. O furat Moldova asta... Și așa suntem săraci, dar ei au furat-o și în lung și în lat.

De ce nu vine (Ghimpu – a.t.) o dată să vadă țăranu, lumea cum trăiește, cît e de greu. E 12 lei arul de arat, e 12 lei de sămăant, e 10 de cultivat - și dacă pui și nu se face nimic, - așa cum îi acest an secetos și arșiță mare, -  apoi vai de capul nostru.

Înainte totul era irigat la noi, erau pompe, țeve. Era poveste – nu sat. Mai harnic ca Bălăureștiu nu era nici un sat în raion.  Dar au furat toți cum au putut. Și acum apa nu vine dacă nu plouă și nu-i gram de apă. Plătim 4 lei metru cub de apă că-l mînă din Prut, pe urmă cumperi motorină și pui la stanție, la pompă, mâi apă și uzi ce ai, că altfel se usucă.

Dstră cum credeți, o să restabilească irigarea, satul?

Nu cred. Niciodată.

De ce?

Pentru că lumea asta nu-i unită cum era altă dată.

Dar cănd era uită?

Cînd ne-o ridicat pe noi era lumea unită, deși trăiam greu. Nu era tehnica de acum.  

Dar cînd v-ați întors în sat , lumea era unită aici atunci?

Toți lucrau la colhoz . Da lumea-i lume, știți, lumea-i ca vîntu, bate de sus bate de jos. Care-și caută de treabă nu are probleme cu nimeni.

Părinții mei au trăit 32 de ani în Ucraina, mă duceam de cîte ori doream. Iar după moarte lui tata meu, prima dată, știți așa i-am mai urât pe ruși, pînă în adîncul sufletului .

Cînd a fost asta?

Cînd ne duceam să-i ridicăm(nu știu cîți ani trecuse). Tuța meu a murit prin 1985. Avem și borș și făină de păpușoi și făină de grîu și colaci și toate celea de acasă și chiar tocmagi am luat. Și de la Bender din deal și pînă la Cuciurgan la vamă nio cătat 8 ori.

Era război pe Nistru?

Așa-mi pare.

Spuneați că v-a durut sufletul atunci?

Da, un necaz  mare , cum să vă lămuresc eu. Parcă mi se lăsase  o negură pe sufletul meu. Ce caută, - mă gîndisem, - oamenii ăștea aici? Că aveam mașînică mititică, eram eu, sora și Niță ginerele, Toader mai era încă. Ne-am încărcat de acasă, c- nu știam are mama, nu are. Rămăsese singură, dar de lucru, treabă este și la praznic.  Și iaca cum a fost istoria noastră.

Vă mulțumesc, vă doresc multă sănătate.

Mulțumesc și eu din suflet, dă Doamne să fie într-un ceas bun , dă Doamne să nu mai fie așa ceva.

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Ana Maria Vasilache

Interviu din 3 august, 2012

Transcriere din 2-5 octombrie, 2012