Bobeico (Lazarenco) Maria Arhip, a.n. 1937, s. Zaim, r-l Căușeni

Doamna Bobeico, vă rog frumos să-mi spuneți când și unde v-ați născut, să-mi vorbiți despre părinții d-stră, frați, surori?

M-am născut în satul Zaim și frații mei tot aici s-au născut. Părinții au fost locuitori ai satului Zaim. Eu m-am născut în 1937, am și un frate născut în 1941, deja nu-i în viață. Mai am un frate născut în 1943 și sora în 1945. Sora locuiește în Ucraina. Frații ambii îs morți, am rămas numai eu aici.

În 1941 s-a început războiul, ș-apoi a fost foame și tifos, toate au mers la rând... Și când am ieșit din toate nevoile astea, în 1949 ne-au ridicat în Siberia.

Tatăl meu era țăran, lucra pământul, ca orice om, era fiecare cu pământul lui...

Părinții știau carte?

Nu, tata nu știa carte... și nici mama. A învățat să se incășească, putea scrie numele de familie, dar nu știa nici o literă. Pe tata l-au arestat în 1944.

Pe tatăl d-stră l-au arestat în 1944? De ce?

Ei... Despre asta nu vă pot spune... Și am rămas fără el... Vreau să vorbesc, dar, știți ce... nu vreau ca să am neplăceri... Vedeți și d-stră vremurile astea cum sunt...

Când s-a împlinit anul, ne-au luat averea. Ei venise și scrisese ce avem noi. Și ne-au luat mai apoi, mai pe scurt, tot. Iar mama pe sora mea mai mică a născut-o în 1945, în mai. Ne-au luat tot de la casă, ne-au lăsat numai o vițică mică de la vacă.

Pe vremea ceea n-aveam nici măcar 12 ani și am rămas obijduită pe spusele mamei care a zis: „Dacă ne luați tot dimprejurul casei, atunci luați-mi și copiii!”. Ei i-au răspuns astfel: „Ai noroc că ai copilul ăsta mic, căci îți lăsăm vițica... Dar copiii, dac-a trebui, îi vom lua!”. Am rămas deci obijduită că mama voia să ne dea , dar nu mi-am dat seama că mama n-avea cu ce ne întreține.

Dar pământ ați avut mult?

Am avut, sigur, pe vremea ceea, desetini, cum se spunea atunci. Vițica asta mama a crescut-o, ca să cumpere vacă. A crescut-o și când ne-au ridicat deja, ne-au rămas două vaci în ocol. Ne rămăsese vaca asta care ne-o lăsase și una tânără. Și când am venit din Siberia, erau vacile astea ambele. M-a luat atunci o fată, care lucra ca mulgătoare, zicându-mi: „Maria, hai și-i vedea vacile voastre...”. Ei, după șapte ani, nu le mai țineam eu minte, dar ea mi le-a arătat totuși. Tocmai încoace mi-am dat seama cât de greu i-a fost mamei, - noi patru copii mici, bunica era în viață. După toate nevoile astea, mama a semănat pe fățare orz...

Asta în ce an? După foame?

Anii nu-i mai țin minte... Cred c-aș fost 1948... Ș-apoi mergea bunica și-mi arăta: „Iaca rupe spicul ista, ista, cela...”. Și cred că-l uscau, măcinau și făceau mămăligă. Dar pe vacă mama a ținut-o. A fost foame, nevoie, tifos, dar mama n-a dat-o! Și poate și cu asta am scăpat din toate nevoile astea.

Și când deja a venit timpul deportării, 6 iulie 1949, asta a fost de pe marți spre miercuri. Eu m-am trezit când mama plângea, iar ei i-au spus: „Unde pleci, de toate acolo îți vor da, de toate-ai să ai!”.

Cine a spus asta?

Unul rus, dar prin traducător – o femeie din sat. Ei, nu ne-au mai dat nimic când am ajuns acolo.

Conducerea era bună...

Dar când v-au luat, v-au permis să luați ceva cu d-stră?

Numai din casă ce era... Nu ne-au permis să ieșim... Am luat ce-am putut și ne-au suit în mașină. Eram mama, patru copii și mâca (bunica – a.t.). După o lună de zile bunica a murit acolo în Siberia, poate a murit și de jalea înstrăinării.

Ne-au încărcat în mașină și ne-au dus la gară, la Căușeni. În tren ne-au ținut trei zile. Și au venit acolo la gară o mulțime de lume, rude și apropiați, care-i petreceau pe deportați. Mai apoi, am mai văzut filme și m-am mai alinat... Soldații care erau duși pe front, erau transportați tot în vagoane din astea. Pe drum de două sau trei ori ne-au hrănit când ne-au dus, se oprea trenul la câte o gară și ne dădea te miri ce...  un  fel  de apă în care mai că  nu era nici un cartof. Păi acolo era atâta lume, căci trebuia mâncare, nu șagă. Dar ne-au dat totuși.

Când am ajuns acolo, în gară la Șumiha, soarele era pe la chindii. Erau multe mașini acolo, care trăgeau fiecare la câte o ușă a trenului și încărcau oamenii în ele. Și în fiecare mașină era câte un soldat înarmat. Am mers prin pădure și niște flăcăi din Opaci ziceau: „Aicea-i bine să sari din mașină și să te ascunzi, că nu te mai găsește nimeni!”.

Dar localitatea Șumiha prin ce regiune se afla?

Se afla în regiunea Kurgan. Șumiha asta era o stație mare de trenuri. De acolo, deci, ne-au încărcat în mașini și pe noi ne-au dus în satul Peski, raionul Usti-Uisk. Acolo erau oameni care locuiau în sat, localnicii, era un sat din două rânduri de case, în fața satului era un iaz mare, curgător, acolo foarte multe ape erau. Unde era ridicătură, era pădure, iar unde locul era mai lăsat – apă. Dar la „usadiba centrală” erau case bune, case acoperite cu ardezie, mari, frumoase. Acolo mai era și ospătărie, club, școală, punct medical – spital mare cu paturi... Dar din partea pâinii era greu.

Cât am trăit noi acolo, ăști șapte ani, au construit o școală cu două etaje chiar lângă casa noastră.

Am ajuns acolo, era deja noapte. Dar, mata știi, ei din primăvară știau că vor fi aduși moldoveni acolo! Și s-au pregătit. Au pregătit case și au sădit cartofi pentru ca noi când vom veni acolo, să ne dea... Dar nu s-au făcut cartofii acolo unde i-au sădit pentru noi.

Nu departe era o fermă și oamenii aduceau îngrășăminte pentru pământ de acolo și-și puneau prin grădini și la ei cartofii se făceau foarte frumoși, dar unde au sădit pentru noi, nu s-au făcut pentru că era pământul curat.

Și ce-ați mâncat? Cum vă alimentați în primele luni?

Foarte, foarte greu a fost! Jumătate de kg de ulei ne dădea pe lună. Și ne semnam pentru c-am primit ulei. Ca să luăm pâine, stăteam în rând și dacă ne ajungea jumătate de kg de pâine de secară, ne dădeau, dar dacă nu, rămâneam fără pâine.

Nu departe de noi era un colhoz și oamenii ceia aveau nevoie de bani și veneau cu grâu, cu făină și vindeau.

Dar de unde aveați bani?

E... Mama mea a intrat la fermă la muncă chiar de la început, altfel cu ce avea să ne întrețină!... Și iată că cumpăra grâu, și-l făceam la râșniță și cocea o singură turtă. Mai mult nu făceam, fiindcă nu ne ajungea bani. Și turta ceea o tăiam în cinci bucăți și mâncam fiecare câte o bucățică. Bunica nu mai era în viață, eă murise după prima lună de aflare acolo.

Câți ani avea bunica d-stră atunci?

La vreo 68 de ani, nu mai țin minte...

D-stră câți ani ați avut atunci când v-au ridicat?

Eu aveam 12 ani...

Școală ați făcut aici în Zaim?

Trei clase...

În ce limbă ați învățat?

În limba moldovenească, ... aici, în Zaim, am învățat... Dar în Siberia la școală nu m-am mai dus, fiindcă n-am avut cu ce să mă îmbrac, cu ce să mă încalț, n-am fost eu gata să merg la școală. Frații mei mai mici au învățat: unul din 41, unul cu șase ani mai mic ca mine și sora cu opt. Ăștia toți trei au învățat.

În primul an nu s-a dus nici unul la școală. Fratele născut în 41 trebuia să se ducă, dar n-a mers, fiindcă mama n-avea cu ce să-l întrețină.

Aveam vreo 13 ani când m-au pus să lucrez paznic la toc. Mama nu ne putea întreținea, n-avea cu ce... Ș-apoi când aveam 14 ani, am lucrat vara, când se făcea grâul. Și când s-au împărțit „vistăvcile”. Știți ce-i „vistavkă”?

Nu știu...

O ladă precum e cea a căruței și avea „liuk” (deschizătoare-a.t.), care se ridica și mergea combina cât e masivul de lung, dar la capătul masivului era fățare, unde se făcea toc. Acolo combainerii ajungeau și descărcau grâul recoltat. Dar neajungând ei până la fățare se umplea buncărul și trebuia să iasă din brazdă și să vină aici. Apoi iată încărcam „vistavka” ceea și veneam și descărcam la toc. Numai eu eram o fată, restul toți erau băieți localnici. Dar nu-mi amintesc să-mi zis vreo unul măcar jumătate de cuvânt. Eu îmi descărcam „vistavka” și mă duceam și așteptam acolo.

Ce fel de oameni erau localnicii?

Erau oameni diferiți... și ruși, și musulmani, după modul cum se rugau ei... Ușa era întredeschisă și eu vedeam cum se roagă ei... Și chiar dacă ar fi intrat cineva, ei nu se întorceau să fi fost nu știu ce, până nu încheiau rugăciunea. Relațiile cu localnicii erau normale, n-am avut nici un fel de probleme cu ei.

Eram la același combainer în fiecare zi și m-a luat el cu „vistavka” asta... Dar nu vorbeam deloc rusa, nici un cuvânt... Înțelegeam numai ce trebuie să fac, dar de vorbit, nu vorbeam nimic.

Și eram numai eu acolo... Mai erau fete de moldoveni, dar nu veneau la așa un lucru, cred c-aveau cu ce trăi, dar noi nu...

Și când aveam deja 15 ani am mers să lucrez la fermă, căci am și carnet de muncă, am mers să lucrez la viței. Am luat grupă și îngrijeam de ei.

Dar moldovenii între dânșii acolo cum trăiau?

Moldovenii se împăcau bine. N-am auzit să se certe sau altceva. Erau flăcăi și fete mari dintre ai noștri. Era un om din Opaci, Alexei Plaiu, avea cinci copii: trei flăcăi, o fată care a mers la fermă cu noi să lucreze și una la școală. Apoi iată, doi băieți de-ai lui s-au urcat pe tractoare (erau „gusenicinâie” din astea...), iar al treilea băiat a devenit „ucetcik” (numărător – a.t.), i-au dat „vistavkă” și el umbla pe dealuri, măsura pământul...

Ș-apoi mai erau băieți care au devenit tractoriști, căci altceva n-aveai ce face, chiar să fi vrut. Nu existau uzine, fabrici...

Când ați ajuns, ați spus că v-au cazat într-o casă pregătită. Ce fel de case erau acolo?

Caselor în care am fost cazați li se mai spuneau barace. Și am stat în baraca asta tot timpul aflării noastre în Siberia, nu ne-am mai schimbat în altă parte.

După ce-a venit tatăl la noi acolo, eu am zis să cumpărăm casă, dar dânsul a căzut pe gânduri și n-a mai zis nimic. El a fost în închisoare și a venit la noi în 1954, când s-a eliberat.

Și dacă a murit deja Stalin, prin anul 1955, toamna târziu, au chemat pe fiecare cap de familie și le-au spus: „Sunteți liberi, nu sunteți vinoveți cu nimic. Aveți dreptul să vă duceți unde vreți. Vreți să locuiți în Moscova, duceți-vă să locuiți, căci și acolo aveți dreptul!”. Și moldovenii, cam s-au gătit toți și, unde aveau să meargă? Hai la patria lor!

Dacă e să mai vorbim de Siberia. Prieteni ați avut acolo, ați prietenit cu cineva?

Păi cum să n-am, dacă umblam cu fete de-ale noastre la muncă, la fermă! Cum nu? Au fost mai mult ca și colegi de muncă.

Dar cu localnicii ce contacte ați avut în afară de lucru? Ați comunicat, ați sărbătorit împreună, ați făcut mese?...

Nu, fiecare cu trebile sale...

Sărbătorile religioase le țineați acolo?

Ei tot... Tot țineau Paștele, tot țineau Crăciunul, Anul Nou, astea ...

Poate-aveți vreo întâmplare, vreo amintire din Siberia pe care vreți să ne-o povestiți? O scârbă mare sau o bucurie?

La început ne-a fost foarte greu: multă scârbă și jale am avut!... Și când am auzit că ne dă drumul acasă, că suntem liberi... așa am vrut de mult să vin aici, să scăp de frigul cela, că era ta-a-are frig, tare! Îmi amintesc că m-am pornit odată la magazin și nu reușisem să mă depărtez prea mult de casă că m-am întâlnit cu doi oameni care s-au uitat la mine și mi-au zis: „У тебя щеки замерзли!”, dar eu nu simțeam, căci nu simți nimic când îngheți! Dar eu mergeam înainte, că nu simțeam nimic și iarăși cineva îmi spune aceleași cuvinte. Dar dacă ai înghețat, trebuie să masezi cu mâna sau cu zăpadă ca să-ți revii... Dar dacă intri în casă așa înghețat, apoi locul cela poate deveni mort, să cadă bucata.

Mai apoi, timpurile au devenit mai ușoare. În magazin erau de toate, noi nu mai aveam nevoie să stăm în rând lung după o jumătate de kilogram de ulei și să ne semnăm pentru el. Și zahăr a apărut în vânzare în boțuri mari, așa de jumătate de kilogram, nu știu de unde îl aduceau, conserve erau... Erau și stofe felurite în vânzare.

În fața satului, lângă iaz localnicii prindeau pește, căci fiecare din ei aveau barcă. La mal aveau puse paruri și le punea lăcată, dacă-i trebuia, se suia în barcă și pleca pe lac. Prindeau deci pește și-l vindeau, numai că nu la kilogram, ci la străchinuță.

În jurul casei ați avut ceva, vreo grădină?...

Nu, nici vorbă, acolo în afară de copaci nu prea crește altceva. Noi încercam să cultivăm acolo, ca și alții, roșii, dar nu reușeau să se coacă. Deja când albeau, le strângeam și le aduceam în casă și ele, mai apoi, se îngălbeneau și, iată, de acelea mâncam. Morcovul se mai făcea acolo, cartofii și grâul.

Mai pe urmă nu mai stăteam în rând după pâine, ci o coceam noi înșine. Primul an ne-a fost mai greu, dar pe urmă ne descurcam noi...

Dar carne? Vite pe lângă casă ați ținut?

Nu, noi n-am avut și nici ai noștri, moldovenii, nici unul n-au avut vacă. Însă localnicii toți aveau vaci. Poețile celea le făceau din nuiele și mai apoi pe nuiele au pus lut și, apoi, tot învelit în „tiukuri”. Și deasupra tot „tiukuri”, căci altfel înghețau animalele.

Dar iată că la ferme vacile și vițeii nu înghețau, grajdurile erau mari și era cald înăuntru.

Condițiile de lucru la fermă cum erau?

Deși eram încă copil, trebuia tot lucrul să-l fac, să respect toate condițiile de muncă așa ca cei maturi!

Spuneți-mi, vă rog, care era, spre exemplu, programul d-stră de o zi obișnuită de muncă la viței.

Spre exemplu, iarna ne aduceau nutrețuri, ne aduceau apă. Nu mai râneam noi la vițeii ceia până în luna mai. Periodic ne aduceau paie și puneam de asupra, dar când călcai, de acolo țâșnea apă. Și vai de noi când primăvara, în luna mai, trebuia să zvârlim pe fereastră paiele celea. Podeaua era roșie de umezeală. Iar vara, noi pășteam vițeii, trebuia să-i hrănim cu „obrat”, ne duceam să cosim masă verde, tot noi. Apă să aducem iarăși noi... Și râneam balega, căci aveam afară făcut un ocolaș special. Tot lucrul ăsta trebuia noi să-l facem. Și aveam din „pereves”. Cât vițeii creșteau, de aici aveam și salariu. Atunci, cu banii ceia, noi ajungeam și la 600 de ruble pe lună, și chiar mai mult de 600.

Ce se putea cumpăra de 600 de ruble pe acele vremuri?

Ei..., iată despre asta nu pot să spun nimic.Doar că pot să spun că banii ăștia ajungeau pentru viață timp de o lună.

Distracții erau acolo? Cum petreceați timpul liber?

Aveam o zi liberă în săptămână și... stăteam acasă, unde puteai să mergi? Și încă pe vremea aceea! Și nici în Moldova pe atunci nu prea era așa ceva.

Când erați acolo, vă controla cineva să nu plecați, să fiți pe loc?

Numaidecât. În toată luna! Venea un militar careva sau un milițian. Pe băieții noștri nu-i luau la armată, nici cei care ajungeau la vârsta respectivă, nici cei mai mari. Dar după un an de la moartea lui Stalin, au început a-i lua.

Cât ați fost în Siberia, d-stră sau părinții d-stră au participat la alegeri?

Iată și de asta nu vă pot spune. Nici n-am auzit de alegeri acolo cât am fost și nici părinții mei n-au știut de careva alegeri.

Biserică era acolo? Cununii, botezuri vă amintiți?

Nu, nu, nu... Biserică acolo nu era! Dar am auzit vorbe de la localnici mai târziu, că bătrânii ieșeau la pensie și se duceau la biserică la Celeabinsk. Dar împrejur să mergi cu mașina, până acolo sunt 250 km. Dar iată că duceau vitele la combinatul de carne de acolo, și pe drumul lor, mai scurt, pe de-a dreptul, făceau 100 km.

Cînd a venit vestea că v-au dat drumul?

În 1955. Atunci ne-au spus că suntem liberi să mergem unde vrem. Și noi am hotărât să ne întoarcem în Patrie.

Când v-ați întors, tot în Zaim v-ați întors?

Da... cu tatăl, cu mama, cu toți împreună. Câți au fost duși din Zaim, pe toți i-au primit înapoi!

Și v-ați întors la casa d-stră?

Da, prima dată am tras la o soră de-a tatei, căci în casa noastră locuia o femeie siguratică. Dar nu departe, trăia o soră ai ei și cumnatul cela al ei a zis: „Vino la noi și trăiește c-a venit stăpânul casei!”. Au luat-o la ei și am intrat noi în casa noastră.

Eu m-am dus la lucru aici. Tatăl și mama au mers și ei la lucru. Odată ce-a absolvit școala, fratele ăsta care-i după mine a venit să lucreze și el în brigada unde lucram și eu. În Siberia era sovhoz, dar aici, la noi, era colhoz. Și lucram patru persoane din familie. Când s-a împlinit jumătate de an, în dependență de numărul de „trudozile” (zile de muncă – a.t.) acumulate, ne-au dat și pâine, și altele. Cu banii lucrurile stăteau mai prost, chiar slab era de tot. Ș-apoi, când s-a împlinit anul, ne-au dat mai mult. Vezi că noi pe 1 aprilie venisem și am lucrat vreo două luni până la jumătatea anului. Și iată că am strâns nutreț, tatăl a cumpărat cârlani, iar al doilea an tatăl a avut oi. Nu e corectă vorba ceea că dacă omul n-are, nici n-o să aibă. Tot se poate..., numai că trebuie să muncești! Pentru asta trebuie muncă!

Am venit deci pe întâi aprilie și tocmai era vacanță la școală. Și tatăl a mers la școală și a vorbit și i-au primit pe toți trei aici la școală, dar i-au spus că dacă ei nu vor deprinde măcar ceva-ceva moldovenește, clasa nu-i trece. Rămăsese foarte puțin până la sfârșitul anului de învățământ, dar i-au trecut în clasa următoare.

D-stră ați lucrat tot timpul ăsta în colhoz?

Am lucrat, da, în colhoz... În 1957 m-am căsătorit. Mai apoi mi-am făcut casă, am crescut cinci copii. Toți au rămas în sat...

Dar după ce v-ați întors, pe parcursul acestor ani, v-a reproșat cineva ceva, ați avut probleme c-ați fost deportați în Siberia?

Când am venit, în vara ceea, se purta vorbă despre asta. Cineva a spus, probabil, îi plăcea să vorbească, c-o să ne ia înapoi în Siberia și nu ne-au mai ridicat iarăși. În rest, parcă nu m-am simțit deosebită aici. Cu toate că acolo, în Siberia, eram toți egali, fie moldovean, fie ruși, dar oricum parcă mă simțeam străină, dar aici a fost cu totul altfel, parcă tot satul îmi era cunoscut și neam. Chiar dacă ar fi fost vreunul cu ură asupra mea, tot nu l-aș fi văzut ca străin.

Poate că se putea de trăit și în Siberia, dacă n-ar fi fost așa de frig.

D-stră nu v-ați gândit cum ar fi arătat viața d-stră dacă nu erați deportați?

La asta nu m-am gândit...

Cum credeți, cine-i vinovat că v-au ridicat?

Nu, nu pot să vă spun care-i vinovatul. Nu știu...  Părerea mea mereu a fost că acolo trebuiau brațe de muncă și din acest motiv ne-au dus. Mata știi: în Moldova mai erau bărbați, dar acolo nu prea... Stăteam odată să luăm „obratul”. Știți ce-i asta „obratul”?

Știu, e un termen folosit în zootehnie, un fel de zer...

... caruia i se scoate smântâna și noi hrăneam vițeii cu el. Și în proces de lucru am început a povesti cum la noi a fost război, cum zburau avioanele, se aruncau bombe... Și, în replică, o rusoaică de acolo a zis: „Ce povestiți c-a fost război pe la voi, noi cu căruțele trase de boi ne duceam după producție la Șumiha (80 de km de la sat). Era sângele la merișorul boilor. Aici la noi a fost război, nu la voi...”.

Dar d-stră țineți minte, când a murit Stalin, cum au reacționat oamenii la moartea lui?

Da, îmi amintesc... Era jale acolo. Tare-l jeleau localnicii.

Dar moldovenii?

Moldovenii noștri nu ziceau nimic. Nici de bine, nici de rău. Nu s-au implicat în nici un fel, nici atunci, nici mai târziu... Nimeni din ai noștri nu s-a permis să vorbească despre asta. Dar localnicii îl deplângeau.

În viața d-stră au fost multe de toate, dar ați putea remarca cea mai fericită perioadă din viața d-stră?

Cred că atunci când m-am întors în sat... M-am întâlnit cu toată lumea noastră, cu colegii mei de clasă... La fel și după căsătorie, casă-mi făceam, copii creșteam...

Mă simt fericită c-am crescut așa copii... Să fi crescut doar doi copii cum se întâmplă acuma, n-aveam să am atâta sprijin. Toți patru au rămas în sat. Am doar o fată necăsătorită și trăiește cu mine, dar restul căsătoriți și-s în sat...

Ați început să-mi spuneți mai înainte că-i grea viața de astăzi...

 ... d-apoi că-s bătrână și nu pot! (râde...). Iată și acum, vreau să mă duc în centru, vreau să merg la copii și nu pot! Nu mă pot duce..., e foarte greu!

D-stră ce pensie aveți?

Am o pensie mărită, am 740 de lei.

Asta-i mărită?

Păi, o măresc în fiecare an!

Da, dar mie-mi pare că-i mică, nu?

Cum să-mi ajungă, dacă eu, de două ori în lună îmi cumpăr leacuri? Apoi ce-mi rămâne să mănânc. Cu toate că-s bătrână, dar vreau și eu o bucățică mai bună! Acuma mi-au dat o mie de lei: 500 de lei Căușeniul, 500 – Chișinăul. Și în an am primit 900. Mulțumesc și de atâta!

Cum a-ți caracteriza puterea sovietică într-o propoziție-două?

Cum să zic, a fost și bine, a fost și greu... Tatăl meu a mai șezut la pat, când era așa bătrân, cum sunt eu acuma, și mi-a povestit el cum au trăit ei în timpul cela când erau tineri, pe vremea lor, și n-aș zice c-au trăit așa de bine... La fel, au avut greutăți foarte mari.

Mie-mi pare că vremea asta de acum e mai bună decât cea de atunci! Față de cum au trăit părinții, parcă-mi pare că-i mai bine... E bine, numai să poți lucra și să ai de lucru...

Copiii mei toți-s aranjați aici, pe loc. Am o fată care lucrează soră medicală la Bender. Primește un salariu de 2200 – 2300. Am altă fată, lucrează ca vânzătoare. Băiatul ei acuș o să aibă 19 ani, dar a învățat de sudor și și-a găsit de lucru în Chișinău. Până când a fi, eu zic să lucreze acolo, mai apoi s-a vedea... Băiatul meu, am doar un fecior, tot aici lucrează, în sat...

Spuneați c-ați făcut doar trei clase înainte de deportare și țineți minte chiar poeziile pe care le-ați învățat atunci în școală, da? Ați putea să-mi recitați câte ceva?

Să spun despre conducători?

Vă rog.

Doi șoimi

Pe stejarul verde, după zborul lin,

Stau doi șoimi la vorbă sub un cer senin.

Toți știut-au șoimii, zborul lor înalt:

Unul era Lenin, Stalin celălalt.

Împrejurul șoimii se avântă-n nalt,

Of, cum șoimii noștri, s-au iertat pe sus.

Primul șoim, pe moarte, celuilalt i-a spus:

„Dragul meu tovarăș, ceasul mi-a sunat.

Pe-ai tăi umeri astăzi, totul am lăsat!”.

Cine-i autorul, nu țineți minte?

Nu... Ș-apoi altă poezie:

La săniuș

Zbor cu săniuța,

Fulgeră din deal,

Pe o parte-ndată,

Sania s-a dat,

Într-o văgăună,

Eu m-am cârligat.

Când îngheț cu totul,

Răsbătut de frig,

Merg încet spre casă

Îndoiet covrig.

Cojocica veche

O arunc în zbor,

Și mă sui îndată

Țapăn pe cuptior.

Acolo bunica

Fusul învârtea

Și-o poveste mândră

Povestea ea blândă.

Despre Cosânzeana,

Fătul ei iubit,

Cum într-o pădure,

Ei s-au întâlnit...

Și-ascultând povestea,

Ochii îmi cleiesc

Și ce somn visez eu,

Somn misterios.

Că adica eu-s

Mândru Făt-Frumos!

Bravo! Foarte frumos! Și țineți minte poeziile astea de prin 1947 – 48?

Da, de când am umblat la școală... Mai știu eu poezii, dar nu ți le mai spun... Ți-am spus două și ajunge...

Să –mi mai spuneți, să le știm și noi ...

Bine, vă mai spun o poezie:

Nici un pas înapoi

Dușmanul vrea să treacă, de-a valma peste noi,

Dar toată țara-mbracă mantale de război.

Tovarăși, înainte, suntem îndatorați

Să le săpăm morminte fasciștilor turbați!

Jurăm că pentru țară și pentru Stalin noi

Ne vom jertfi și viața, vom fi eroi, eroi!

Altă poezie pe care o să v-o recit se numește:

Furtuna

Din păduri și dealuri, de pe câmpuri late,

A venit o ploaie pe neașteptate.

A-ncetat furtuna după ploaia deasă,

Ceriul ne așterne pânză de mătase.

Astea-s mici... (râde).

D-na Bobeico, numele d-stră de familie de fată este Lazarenco? Sunteți din familie de ucraineni?

Așa tatăl meu spunea... Numele de familie care se termină în „o” sunt ucrainene, spunea el... Dar eu nu știu....

Limba ucraineană n-o cunoașteți?

Nici idee... Nici tatăl meu n-o cunoștea, poate vreun străbunel aș fost...

Vă mulțumesc frumos că mi-ați acordat acest interviu. A fost foarte interesant să conversez cu D-stră.

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 12 august 2012

Transcriere din 30 martie 2013