Jantuan (Grușcă) Maria Pavel, a.n. 1942, s. Stolniceni, r-l Brătușeni (Edineț)

Jantuan Maria e prima din stânga

Vă rog să povestiți cînd și unde v-ați născut, despre familia părinților dstră.

Sunt Jantuan (Grușcă - numele de fată) Maria Pavel, născută la 4 martie 1942 în satul Stolniceni, raionul Brătușeni pe atunci, acum - Edineț. Tata meu lucra la spital, el era medic, absolvent al facultății de medicină al Universității din Viena. Mama avea grijă de toată gospodăria noastră. Un frate învăța la Bălți, altul lucra în raionul Fălești, al treilea era mai mic și era cu noi acasă. Eram 4 copii.

În centrul satului noi am avut două ogrăzi (curți – a.t.) cite jumătate de hectar. Întro ogradă era casa buneilor mei, casa noastră și încă o casă se construia. La poartă era cuznița (fierărie – a.t.)  – o casuță cu toate instrumentele necesare pentru că era tractor, mașină de treierat – toate ale noastre. Am avut coșniță pentru ciocălăi (sîsîiac, o casuță împletită din nuiele sau răchită folosită la păstrarea grăunțelor de porumb – a.t.), am avut ambar așa frumos parcă era на курьих ножках (ridicat pe pile deasupra pămîntului - a.t.). Pe urmă, după ce ne l-au confiscat, l-au trasportat așa întreg în raion și au făcut din el frizerie. Am avut șișcorniță (mașină de tăiat paie, urzică, etc. – a.t.) și un cal era acolo din ăștea decorativi, care avea grajdul lui aparte – tot asta era în prima ogradă. Tot pe această jumatate de hectar era stupină și copaci fructiferi.

Cealaltă jumătate de hectar era pentru animale. Era un sărai mare pentru vite, fîn. Era și acolo o livadă. Din vite am avut cai, vaci, porci, capre, găini pe lîngă casă. Multe, foarte multe.  Am avut o sută de oi, le țineam la stînă. Am avut și cîțiva cai.  Țin minte eu umblam pe cel mai mic de statură, nu era ponei, dar decorativ.

Am avut și 17,5 hectare de pămînt.  Cum spuneam, am avut tractor, mașină de treierat și toate cele care se instalau la tractor: boroană, semănătoare, vînturătoare și altele.  Mama lucra pe tractor, ea era responsabilă de toată giospodăria. Tata o căldare de apă de la fîntînă nu aducea, spunea mamei : ”Ai băieți, lasă ei să lucreze”.

În sat era așa, un fel de schimb de servicii : noi aram la cineva, ei ne faceau nouă ceva în loc.

Erați o familie credincioasă ?

Țin minte tata se ducea la sfințit pasca. Mama, buneii se rugau. Noi ne mai duceam cu văzutul pe la Paști, dar se zic că nu ieșeam din biserică – nu. Pe urmă era și mai greu cu asta, frații învățători. Eram și noi ca toată lumea.

Ziua de 6 iulie 1949 cum o țineți minte ?

Țin minte în ajun i-am cerut mamei ceva. Și ea-mi spune : ”Lasă că ți-oi da mîine”.  ”Pînă mîine poți să mori, mîine poate să nu fie” – îi spun eu.   Vedeți cum ?  Dimineață m-am trezit de aceea că nu era mama lîngă mine. Fratele meu dormea în casa părinților, iar eu cu mama dormeam la bunica  - ea nu mai era, muri-se deja.  M-am trezit și dau să mă duc acasă. Văd soldați în ogradă.

Noi aveam o ogradă frumoasă, îngrijită – era un om care îngrijea de ea. Pentru mine era nostim că cineva umblă prin ogradă. Noi avusem un cîine așa de mare ca un vițel – băieții încă își băteau joc de mine, îi dădeau cîinelui comanda ”fas” și ăsta mă apucă de haine din spate și mă ducea în dinți în altă ogradă. Cîinele nu era. 

M-am dus în casă, acolo mulți oameni, mama nu era – numai fratele. Eu am început să plîng. Și unul din soldați, - erau oameni și printre cei care ridicau, - îmi spune : ”Не плачь девочка, ты что хочешь? (Nu plînge, fetițo, tu ce vreai? – a.t.)”. I-am spus că plîng că nu-i mama. În casă noi avusem o masă acoperită cu față de masă de pluș pînă-n podea. Și el îmi spune să mă bag sub masă și să stau acolo, poate nu mă vor găsi ceilalți. Vine al doilea, – erau trei militari de toți,  - și întreabă: ”А где то кулацкое отродье? (Unde-i puiu cela de chiaburi – a.t.?”). Întreabă de mine. Ăstlant îi spune că nu știe, parcă, cică, alerga pe aici, iar unde a dispărut...? În casă era multă lume, trei militari, activiști din sat. Cineva din ăștea i-ași spus militartului că eu sunt sub masă și el cu baioneta dă fața de masă la o parte și mă găsește acolo. Nu m-o putut salva soldatul cela. Cine-ași fiind?

Fratelui meu (că numai noi eram acasă) i-au spus că putem lua cu noi 200 sau 300 de kg – nu țin minte. El s-a dus să încarce răsărită (semințe de floarea soarelui-a.t.), că lui îi plăcea răsărita. A mai luat și niște grăunțe de popușoi (porumb – a.t.).

După asta a venit mașină, – o mașină de asta marfară, - în care era deja o familie. Niște bătrînei care trăiau nu departe de noi, vecini de-ai noștri. Nu mai țin minte cum le spunea, Salahor, altfel?  - nu țin minte. Din sat au luat numai două sau trei familii. Noi eram, cred eu, cea mai înstărită familie din sat și chiar din raion.

Cînd am urcat în mașină bătrînica ceea m-a luat lîngă dînsa și a început tare să plîngă. Pe urmă țin minte fratele meu îmi arăta pumnul în care ascunsese cîteva cervonțî de aur (modedă de 10 ruble de aur  - a.t.). Și-mi spune: „Uite ție două, iar celelte – mie”. Hîtru. Restu, - cică, - le-am lăsat lui tata și mama acasă. O știut el că nu o să mai vină acasă?! 

La mașină s-a adunat lumea ca la mort. Mulți plîngeau, țipau, cîinii hămăiau, cotcodăceau găinele, era mare nevoie. O femeie spune: ”Dați-ne fetița nouă, vă rugăm”. ”Nu se poate” - a fost răspunsul. 

În momentul acela a apărut mama mea la mașină.

Ea era pe deal?

Nu. Ea a fost prevenită de un vecin activist. Ei, activiștii,  au fost adunați seara pe 5 iulie la sovietul sătesc și li s-a spus să nu plece din sat pentru că în noaptea aceasta o să ridice familiile de chiaburi. El ( nu-i țin minte numele) a venit la mama, - bineînțeles că cunoștea că noi suntem în listă, - și-i spune mamei: ”Анна Климентьевна, идите быстренько за мной”.

Se vorbea în rusă?

Da, pentru că era un sat ucrainesc. El a dus-o pe mama la soacra-sa la marginea satului, unde era spitalul. Cum era în cămașă de noapte, cu părul displetit, - mama mea avea un păr așa lung (-arată cu mîna -), - a stat ascunsă în cuptor. În cuptor au ascuns-o.

Eu n-am văzut-o, dar fratele îmi povestea pe urmă, că atunci cînd a venit mama parcă era stricată la cap, turmentată. Era cu parul încîlcit, întro fustă țărănească – i-ași dat-o cineva pentru că ieșise în cămașă de noapte din casă. Da să știți că mama mea umbla ca o cucoană îmbrăcată: costum englezesc, ceas, medalion la gît...  Mama tot avea studii, eu am văzut diploma ei de absolvire a gimnaziului cu dreptul de a lucra învățătoare. Ea cunoștea tehnica, nu ca tata, cum spuneam - o căldare de apă nu știa s-o aducă de la fîntînă.

Ne întoarcem la ziua aceea.

Mama cum a ajuns la mașină a început să țipe, iat femeile au acoperit-o. «Кто это? (Cine-i asta? – a.t.)» - au întrebat militarii.  «Это их тетя. У нее нет детей, дайте эту девочку ей (Este mătușa lor. Ea nu are pe nimeni, dați-i fetița ei – a.t.)» - îi rugau femeile. De data asta nimeni nu a pîrît, n-a spus nimeni că ea este mama mea. Au refuzat, au spus că nu se poate și că fetița va merge cu ei.

Ce vărstă aveați atunci?

Eu aveam 7 și fratele Vasile – 17 ani. Așa și n-am mai luat nimic, afară de sacii cei cu răsarită și grăunțe. Da, și monedele celea, din care fratimi-o a mai lăsat și părinților (- rîde-).

Unde v-au dus?

Ne-au dus la gară la Dondușeni.  Mașini multe veneau din sate, din raioane. Trenul era marfar. Se vede că eră și un ștab (stat major – a.t.) acolo pentru că veneau și chemau la interogare: ”Семья Грушкэ кто?” (”Familia Grușcă cine-i?” – a.t.). Fratele s-a dus, iar pe mine, pe toți ceilalți ne păzeau santinelele.

Pe urmă s-a început încărcatul în vagoane.  O femeie a sărit din mașină și a vrut să fugă, însă a nimerit sub alt tren, care venea cu viteză. Trenul a tăiat-o în jumătate. S-a apropiat un soldat și cu baioneta a răscolit în ceea ce a mai rămas din femeia ceea, spunînd în bătaie de joc: ”Din ce a rămas cuiva ceva e trebuie?”

Ne-au încărcat în vagoane pentru vite și ne-am pornit. Îmi pare că chiar în ziua aceea spre seară. Nu știu prin ce sate, orașe treceam - țin numai minte că ne-am pornit din Dondușeni. Mi-a aduc aminte că mult timp nu se oprrea și noi ne ceream la tualet, iar soldații tot ne spune-au să răbdăm: ”Терпите, терпите, идите в угол вагона”. Știți, ca aniumalele – dute și fă ce ai de făcut în colțul vagonului, pe urmă mergi tot în acest vagon mai departe.

Mergeam deodată cu ușile închise, pe urmă am început să strigăm că ne înădușim și soldații au deschis ușa. S-au așezat cu baionetele în ușa ca să nu fugă cineva și așa mergeam – cu ușa deschisă.

Cum vă hrăneau?

Nu ne dădeau aproape nimic. Omenii mai în vărstă și-au luat cu ei ceva – nu ca fratele meu. Ei aveau brînză, slănina, pîine, apă. Ne dădeau și nouă. Da pe urmă la o stație ne-au dat ciai. Dintro cană am băut eu, Vasia, dar nici nu-ți mai ticnea măncarea ceea...

Undeva întrun loc pustiu trenul s-a oprit și nouă ne-au dat voie să ieșim. Dar nu toți odată am ieșit. O familie întreagă nu putea să iasă – să temeau să nu fugă. Primul s-a dus fratele meu și tot nu se mai întorcea. Lumea venea înapoi în vagon, iar fratele meu nu se întorcea. Și o femeie îmi spune în ucraineană: ”Вася казал, щоб ти тикала, он буде тобi ждати (Vasia a spus să fugi, el te va aștepta – a.t.)”. El, se vede că, stătea undeva ascuns și-a rugat-o pe femeie să-mi spună să vin la dînsul. Eu am coborît, la un copil na-u mai atras atenție acei soldați  - nimeni nu mi-a spus nimic. Eu afară nu fusesem. Probabil, nu a mai numărat nimeni oamenii din vagon pentru că trenul s-a pornit fără noi.

Ați evadat!

Din vagonul nostru am rămas acolo numai eu cu fratele meu Vasia. Din alt vagon rămăsese doi copii, doi băieți ai directorului școlii din satul Zăicani. Numele lor de familie era Vîrlan – pe urmă fratele meu i-a găsit, cînd a venit din Kamciatka (locul lui de muncă – a.t.). Și ei erau ridicați fără părinți. Unu era de vîrsat fratelui meu, altul – mai mare decît mine, dar mai mic decît fratele Vasia. Poate avea vreo 10 ani.

Asta era unde în Rusia deja – noi pe urmă am înteles. Unde să ne ducem? Dacă trenul s-a dus încolo, noi ne-am pornit pe calea ferată înapoi. Mergeam pe jos, cerșeam, dormeam pe sub graduri, prin colibe în harbuzării. Era vară, cald. Întrebam drumul, băieții găseau limbă comună cu oamenii.

Am trecut toată Ucraina, ne mai luau cu mașina, cu căruța. Ne mai întrebau de-a cui suntem. Băieții ceva lămureau. În orice caz nu am avut de-afacere cu miliția. N-am văzut nici unu tot drumul.

Cînd am ajuns în Moldova întrun sat ne-a oprit miliția și ne-a luat la întrebări: «А кто вы, откуда? ( Cine și de unde sunteți? – a.t.)». Proștii noștri s-au relaxat, au crezut că dacă au ajuns acasă – gata. «Мы из Брэтушанского района, с такого-то поезда - отстали” (Suntem din raionul Brătușeni, am scăpat trenul cutare – a.t.) – răspund ei. ”A-a-a, sunteți din chiaburi” și ne-au dat la miliție. După ce ne-au interogat, - din ce sat, cine, etc., - ne-au dus drept la NKVD (Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne – a.t.) la Brătuțeni.  Ne-au întîlnit cu batjocuri verbale, ne numeau chiaburi,  „кулацкое отродье».

Ne-au închis întrun grajd cu cai. Dormeam pe niște fîn, paie care erau înșirate în grajdul cela. Acolo deja au început să ne hrănească: dimineață un ceai cu pîine și pe urmă încă ceva – nu țin minte ce. Acolo ne-au ținut o săptămînă. La înterogări îi chemau pe Vasia și pe cel mai mare din Vîrlani și tot le spuneau: ”O să găsim părinții voștri și vă vom trimitem ...”.

Ce au făcut pe urmă cu voi?

S-a aflat despre noi în sat. Cine știe cum – poate ăștea de la NKVD singuri s-au scăpat cu vorba, că la ei sunt copii din Stolniceni (pălînge). Și a venit nănașa mea. Eu eram flocoasă, știi. Păi dacă eram nespălată, nepieptănată. De acolo nu puteam duce nicăieri. Băieții mai fugeau  - era strict, dar gardurile la NKVD-ul cela nu erau gospodărești și ei săreau seara peste ele și se duceau... Țin minte mă lipeam cu spatele de gard și nana din partea cealaltă  prin crăpătura gardului ma pieptăna, mă-mpletea, îmi dădea de mîncare. Ele veneau fiecare zi și seara plecau acasă, că stateau la 3 km de la centrul raional.

A aflat și sora mai mare a lui tata, tanti Liuba, despre noi (plînge), ea trăia la  2 km de noi. Ea nu nimerise în listele deportaților.

Dacă doriți ne oprim un pic?

Nu-nu, mie-mi pare că o să plîng tot așa pîna la sfîrșit. De-atîta nici vreau să-mi aduc aminte. A venit, cum spuneam, sora tatii și după ce ne-au ținut o săptămînă ăștea de la NKVD ne-au dat drumul: ”Все, можете идти” (Gata, puteți pleca – a.t.). Unde să ne ducem? Casa noastră stătea sigilată, deși au scos tot din-trînsa. Din avere, animale nu a rămas nimic. Hambarul, cum am mai spus, l-au dus la raion. Tot absolut au luat. Oricum am vrut să mergem acasă, era casa noastră, nu? Însă mătușa ne-a oprit: ”Nu-i nimic acolo, totul este sigilat”. Ne-a luat la ea, în satul Chiurt. Sat moldovenesc, treci rîul Ciuhur și acolo-s deja moldoveni. Noi am trăit la sora lui tata.

Ați mai avut frați mai mari?

Fratele meu cel mai mare lucra în raionul Lipcani, s. Beleavințî  învățător.  În 1949 el terminase studiile. El era căsătorit și nu l-au ridicat.  Colea, fratele mijlociu, lucra în raionul Fălești, tot se căsătorise deja și nu a fost deportat. El, ca și fratele cel mai mare, lucra învățător în școala, unde director era o altă mătușă de-a-mea, sora lui tata Maria Vasilievna Ciuprina. Ea cu soțul ei Pavel în 1949 au fost incluși în listă pentru deportare.

Ei în Siberia tot nu au ajuns. Tanti Maria învățase cu Crăciun Agrippina Nikiticina, care la acel moment era un mare șef sovietic în domeniul învățămîntului, membru al partidului bolșevic din 1944 (pe urmă ea a devenit Ministru al educației RSSM și Secretarul Sovietului Suprem al RSSM). Ele erau prietene și Agrippina a prevenit-o că ea este în lista de ridicare. Și sora lui tata, Maria Vasilievna Ciuprina, cu toată familia  ei, a luat din casă numai niște haine, a lăsat absolut totul și au venit la Agrippina. Acolo au stat ascunși, la dînsa în casă. În casa unui mare conducător sovietic din Moldova! În Siberia nu au ajuns, dar au rămas și ei fără nimic, pe drumuri.

Părinții?

Eu pe tata 5 ani de zile nu l-am văzut. Pe mama am văzut-o peste 2 ani.

Cu o zi înainte de ridicare lui tata i-au făcut o chemare la Zăicani. Medicul-șef i-a spus tatei: ”Duceți-vă dstră Pavel Vasilievici la chemarea asta, pentru că eu am de făcut o mică operație” – avea el ceva să facă pe loc. Tata s-a dus a acordat ajutor bolnavului și s-a oprit în Zăicani la un verițor de al său. Stăteau ei la masă cînd vine alt neam, care auzise că tata e în sat: ” Ты знаешь что? – полно солдат в селе. Сказали, что будут поднимать в Сибирь сегодня” (Satul e plin de soldați. Vorbesc că astăzi o să ridice oamenii în Siberia – a.t.). Tata a vrut să se ducă acasă, însă rudele l-au rugat să rămînă pînă a doua zi: „Останься до завтра, посмотрим, что будет, а завтра пойдешь» (Rămîi pînă mîine, vedem ce se va întîmpla, iar dimineață te duci – a.t.).  Așa tata a rămas acolo.

După asta tata nu mai putea să se întoarcă acasă, la spital nu putea să se ducă. Toată lumea spunea că stau trenurile și așteaptă pînă i-or strînge pe toți. El s-a pornit la soră-sa, la Fălești pe jos (unde-i Edinețu și undei Fălestiu?!) – noaptea mergea, ziua să ascundea în stuh. El nu știa că pe dînsa tot trebuiau s-o ridice. El pe urmă s-o ascuns la cineva și a stat ascuns pînă nu s-au liniștit lucrurile.

Mama?

Mama, după ce ne-au ridicat, zice: ” Da ce să șed eu aici? – copiii mi-au ridicat” – s-a pornit la tată-său, la părinții ei. Bunelul meu a trăit în raionul Glodeni, s. Novaia Obreja (astăzi Obreja Nouă, r-l Fălești). Bunelul meu era kupeț (negustor – a.t.), era foarte bogat. Se ocupa cu porcii, alte animale domestice – creștea, vindea. Avea locul său aparte în biserică. Țin minte în copilărie ne plimba iarna cu sania cu zurgălăi.  Buneii erau oameni puternici. Bunica a trăit 107, iar bunelu 105 ani.

Și pe dînsul cu bunica au vrut să-i ridice. Nu ia-u ridicat pentru că erau tare bătrîn, aveau undeva la 80 și ceva de ani. Au venit și le-au spus ”Собирайтесь” (Strîngeți-vă lucrurile – a.t.), ei și-au strîns valizele și așteptau în ogradă. Pe urmă nu știu cum și de ce, dar nu i-au ridicat. Le-au luat totul, numai casa le-au lăsat-o și pe dînșii în ea. Au ”naționalizat” toată bogăția lor. Totuși, mult depindea de puterea locală, de oamenii din sat.  Bunelul era un om foarte bun, pe vremea foamei el întreținea tot satul cela. Cred că cei de la fața locului din cauza asta отстояли его (l-au apărat – a.t.).  Și pe mine puteau să mă scape, dat m-au vîndut, au arătat unde m-am ascuns.

Mult depindea de activiștii locali?

De comuniști. Pentru că toți activiștii erau comuniști.

Așa, și mama s-a pornit la părinții ei, a ajuns la marginea satului acolo o verițoară de-a ei îi spune ”Нэнашка,  - că mama îi era și nănașă, - вы сидите у меня, не идите, потому что деда Клима тоже поднимают в Сибирь” (Nănașă nu te duce, stai la mine  pentru că pe moș Klim tot îl ridică în Siberia – a.t.). A stat la verișoara ceea ziua acoperită cu zăstre, - perne, țoale, - iar seara ieșea în ogradă. Să temea să n-o vadă cineva, să nu o pîrască. Cît a stat – nu știu. După ce s-a afalt că buneii au rămas în sat, mama a ajuns la ei. Cind am văzut-o pe mama peste doi ani, ea de la bunei venise. Nici nu știa unde suntem. Venise deodată în Stolniceni și acolo i-au spus că suntem la tanti Liuba în Chiurt. Atunci nu erau telefoane, autobusuri de rută, etc. Mai era și frica să nu ajungi pînă la urmă în Siberia, de care ai scăpat ca prin minune.

Ne întoarcem în toamna anului 1949.

Fratele cel mai mare aflase despre noi și prin octombrie el venise din Lipcani la Chiurt și m-a luat pe mine la dînsul.  Fără nici un document, fără nimic m-a înscris în Beliavințî în clasa doua. Eu terminasem clasa 1-a, pentru că eu m-am dus de 6 ani la școală. Am trăit la dînsul pînă am terminat clasa a 2-a. În clasa a 3-a a venit deja fratele meu de la Fălești. El se căsătorise, soția tot lucra învățătoare. La Beliavințî (Lipcani) fratele cu familia trăia la soacră, iar ăștea de la Fălești trăiau aparte. În clasa a 3-a m-am dus la școala moldovenească – pînă atunci frecventam scoala rusă.

După clasa a 3-a, doi ani au trecut, a venit mama. Era noapte, fratele mi-a pus mîna la gură și mi-a spus să nu plăng, să nu strîg, știți ca copilu, - acolo nimeni nu știa că am fost ridicați. Pe atunci nu să scria despre toate așa cum se întîmplă astăzi.  Mama mi-a spus că ea stă la bunelu, dar nu poate să ne ia cu dînsa încolo. În ogradă la bunei se construise deja fratele ei mai mic, băiatul cel mai mic al buneilor – el era deja stăpîn acolo. Se mai păstra frica că vor fi deconspirați cei care au evadat în 1949 și se ascundeau pentru a fi deportați în Siberia.  Așa era. Mama se temea pentru noi, pentru ea.

Ați rămas la frate?

Am rămas și clasa a 4-a tot acolo am terminat-o în școala moldovenească. Cînd să trec în clasa 5-a pe fratele meu  l-au transferat în raionul Florești în calitate de director de școală.  Pe mine iarăși, - așa s-au înțeles ei între ei, că eu nu luam decizii, - m-a luat fratele cela de la Lipcani pe un an. În clasa a 5-a eu am învățat iarăși în scoală rusă.

Doi ani moldovenește, pe urmă în rusă, iarăși în moldovenească, din nou în rusă?

Da, schimbam școlile și limba de studii fiecare an. Clasa a 6-a și a 7-a le-am făcut în s. Prajila, raionul Fălești, unde fratele meu era director de școală. Ei aveau acolo o casuță aparte destinată în special directorului școlii. Acolo am terminat eu 7 clase (studiile de 7 clase erau obligatorii – a.t.). Atunci și l-am văzut eu pe tata.  

Nu l-ați văzut 5 ani?

Da 5 ani nu l-am văzut. El să legalizase întrun fel, - că după ridicare, mă gîndesc, era în afara legii, - își perfectase acte noi, se aranjase la lucru – a fost trimis întrun sat lîngă Prajila (am uitat cum se numea) zavzdravpuncta (șef la punctul medical – a.t.) . El lucra acolo, - cum a aflat de că fratele meu și eu suntem în Prajila eu nu știu, - și a venit tot noaptea. Mă liniștea tata: ”Nu plînge, eu voi fi aici alături, mama e încă la bunelu, iar eu o să vin fiecare săptămînă la tine”. El și-a cumpărat motocicletă și venea des la noi. Fratele mă plimba cu motocicleta fără să știe tata, mi-o rupt și părul din mers  întro creangă.

Care, totuși a fost istoria tatălui dstră? El a povestit ce a făcut toți acești ani?

Cred că povestise mamei, fraților. Eu, însă nu am fost prezentă la aceste discuții. Ce știu eu, e că el atunci s-a pornit la Fălești, cum v-am mai spus, la soră-sa. Cînd s-a aflat că și soră-sa e ridicată (a fost prevenită din timp și a fugit, s-a ascuns la o prietenă – a.t.), el a venit în Bălți. Acolo el tot a avut verișori, care l-au ascuns o vreme oarecare. Tot acest timp el s-a aflat în Bălți. Cumva și-a restabilit actele, că fără acte nu-l mai trimiteau zavzdravpuncta.

El își păstrase numele său?

Da, numele său. Cum a făcut el – nu știu. Cred că prin prieteni, cunoscuți. După ce s-au mai liniștit lucrurile, după ce s-a aflat că nu mai ridică pe nimeni, el s-a dus la Gorzdrav-ul din Bălți (Direcția orășenească de ocrotire a sănătății – a.t.), unde avea cunoscuți sau învățase cu cineva de acolo. Gorzdravul Bălțului trimitea medici, felceri prin satele din zona aceea. Așa pe dînsul l-au îndreptat doctor în satul de lîngă Prajila.

Ce ați făcut după absolvirea  școlii de 7 ani?

Am întrat la școala medicală din Bălți. Cariera profesională mi-am început-o în raionul Ungheni în calitate de moașă.

Toți acești ani ați simțit vreo presiune din partea oamenilor în Beliavințî, în  Prajila? Din partea autorităților?

N-ași spune că am simțit vreo presiune oarecare. Frații mei nu spuneau nimănui că sunt din familie de ridicați. Oamenii mai spuneau că sunt copilul lor din alte legături, multe se vorbeau. Simțeam lipsa mamei. La frate trăiam, dar oricum nu era ca la mama acasă. Dacă îmi era a mînca - cum să spun? Soacră-sa și nevastă-sa erau gospodine în casa lui. Să avut soră, altfel era. Autoritățile nu ne-au mai deranjat.

Cum s-a reîntregit familia dstră?      

După moartea lui Stalin. Undeva după jumătate de an de cînd l-am văzut pe tata, el cu mama au început să trăiască împreună. Ce reîntregire? Eram deja toți pe la învățătură: eu la Bălți, Vasia – la Orhei.

Fratele cu care ați fost ridicată?

Vasia.  Of, săracu. El a trăit la sora lui tata, la tanti Liuba. Eu la frați noștri.  Vasia toată viața a ascuns că a fost ridicat. Scria prin autobiografii că e din familia de țărani săraci. Așa era, să ascundea totul. Pe urmă pe dînsul l-au restabilit la tehnicumul (școala profesională – a.t.) de medicină din Orhei. După absolvirea tehnicumului el a continuat studiile în Rusia, în Pyatigorsk mi se pare. Cel mai interesant e că el a lucrat medic militar 17 ani la Kamciatka în cadrul organizației, care ne-a ridicat pe noi în 1949.

KGB?

Nu, Voisca Vnutrennih Del (trupele afacerilor interne – a.t.).

Reiese că el nu a avut probleme în carieră. Deportarea nu a afectat viata lui profesională?

Așa este. Nimeni nu a mai aflat nimic. Mă gîndesc că restabilirea actelor a pornit de la certificatele bisericești. Părinții mei erau cumătre cu părintele din Stolniceni și prin-trînsul, știu precis, i-au făcut lui Vasia certificat cu care pe urmă i-au restabilit mitrica (certificat civic de naștere – a.t.).

Pe urmă această ridicare nu a mai fost trecută prin documente. Eu la fel toată viața am scris că sunt din țărani. Cînd venisem deja cu soțul (eu m-am măritat la 18 ani) după absolvirea facultății la Bălți, tata meu lucra doctor la Urgență, – ei cu mama-și cumpărase în Bălți casă, -  nimeni în oraș nu știa că el e tata meu. Eu peste tot, în autobiografii scriam că sunt din țărani. El era Grușcă, eu – Jantuan.

Care a fost cariera dstră profesională?

După absovirea școlii am lucrat în raionul Ungheni moașă. În satul Florițoaia am scăpat o femeie de la moarte. A venit televiziunea și m-a filmat. Eu eram un copil de 16 ani, dar am făcut operația așa cum face un medic. Am făcut поворот плода на ножку, am băgat mîna și am întors copilul așa ca să poată femeia să nască, pentru că venea copilul cu piciorul înainte. A venit medicul-șef, toată lumea. Înainte de asta în acel sector a murit o femeie și pe medic, pe moașă i-au judecat. Pentru moartea pacientului atunci judecau. Eu, copil de 16 ani, veniserăm în locul lor.

Pe urmă am lucrat moașă la Năpădeni, la SVU (Сельский Врачебный Участок – a.t.), care deservea vreo 7 sate. Era un spital cu 25 de paturi. Medicul șef a fost Moișe Ivan Ivanovici, care devenise pe urmă șef de catedră și vicedirector la Institutul de Oncologie.

M-am căsătorit în 1961 și m-am mutat la Chișinău, unde am lucrat la Spitalul Republican, în secția de chirurgie. Am lucrat cu dnii Țăbîrnă, Anestiadi și alții. Ei așa-i spuneau soțului meu: ”Băiete, o să ai mare păcat dacă fetița asta nu va întra la institut”. La institut așa și n-am mai intrat, dar cunoșteam nu mai rău decît Nicanor (soțul – a.t.), care facea facultatea atunci la Chisinău. Îl ajutam tot timpul să se pregătească de examene. S-a născut prima fată Angela, după asta ne-am mutat la Bălți.

Acolo tot eram văzută și apreaciată. S-a deschis o nouă secție de endocrinologie și pe mine m-au trimis să deschid secția. Aveau încredere.  Eu veneam din chirurgie și am ajuns unde? - la endocrinologie. După asta  s-a deschis policlinica municipală - și acolo m-au rugat să mă duc s-o pun în funcțiune. Lucram în două locuri și la endocrinologie și la policlinică, veneam acasă pe la 10 seara. Policlinica s-a deschis la 5 aprilie 1982 și acolo am lucrat mulți ani.

Ați fost nu numai un bun profesional, dar și o ființă foarte energică, activă.

O, da. Înafară de activitatea profesională mai faceam și alte lucruri. În timpul alegerilor eu eram secretarul secției de votare a spitalului. Unde era nevoie de un om cumsecade și cinstit eu eram todeauna propusă. Soțul meu se supăra tare și tot îmi spunea că are nevoie de soție și de mamă pentru copii în casă nu de un fel de Klara Țetkin. Am aleasă și în calitate de заседатель выездной сессии Верховного Суда (asesor (jurat) al sesiunii teritoriale a Curții Supreme – a.t.). 17 ani am fost asesor (jurat). Am umblat cu judecățile mult prin republică. Așa că mult m-am ocupat și cu lucru obștesc.

Aveți mențiuni de atunci?

Da, am diplome pentru muncă prodigioasă de la Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM și de la Ministerul ocrotirii sănătății al RM. Autoritățile îmi apreciau munca.

După moartea soțului mi-a fost foarte greu. Am rămas și mamă și tată, dar și bunică, pentru că și buneii nu mai erau. Era greu și material. Mult atunci m-au ajutat colegii. Era o atmosferă minunată în colectivul în care am lucrat. De trecutul meu, al altor nu se știa nimic. Acum în timpurile noi, după reabilitare ne mai întîlneam și rîdeam că aflasem cine și ce a fost – chiaburi, dușmanii poporului și tot așa. Dar vorbeam fără ură, trecuse durerea deja.

Înainte nu era rea societatea. Nu era ciuda, răutatea, răzbunarea asta de azi.

Înainte - asta cînd?

În anii 60-80. Nu era așa.

Acum lume-i rea. Se uită toți în buzunarul altora. Da ce ai tu, om bun, cu banii altuia. Dacă unu are mai mult, înseamnă că el așa s-a planificat viața, așa a reușit. Dacă tu ești medic uită-te la alt medic Dacă acela are mai mult, înseamnă ori muncește mai mult, ori îi treaba lui.

Atunci omul după ce calități să aprecia?

Se aprecia cumsecădenia. Relațiile curate și sincere dintre oameni se apreciau. Bunăvoința. Ajutorul reciproc dezintesat.  Noi prieteneam și dădeam ultima bucățică, ultima haină  prietenilor dacă aveau nevoie. Vă spun un caz. Oamenii atunci trăiau greu. Salariul bun se considera 110 ruble. Bani erau, dar cu producte nu prea puteai găsi – înflorea доставаловка (căpătatul – a.t.). Noi, medicii, aveam apartamente de la stat  – atunci la lucrători dădeau apartamente. Asta era. Da ca să pui ceva în apartament trebuia să lucrez. Iată mobila asta (arată cu mîna) e din apartamentul nostru vechi. Din banii  mamei mele am cumpărat-o, noi nu reușeam. Nicanor își lua pantofi că era medic șef – n-a avea se ducă la lucru cu pantofii rupți. Eu – altceva, mă rog.

Și iată cazul. Șeful Gorzdravului a plecat la Высшая Партийная Школа (Școala Superioară de Partid – a.t.) în Rusia, iar soția lui a rămas. Trăiau ei cam ca și noi – nu mai bine.  Ea trebuia să plece la dînsul, dar nu avea rochie mai bună. I-am dat rochia mea. Mai făcusem și ceva econoimii bănești, vreo 50 de ruble. 50 de ruble era o jumătate de salariu atunci! I-am dat și banii ceia. Și acum îmi spune prietena mea că cu banii rupți de la familie (așa era – ultimii bani ia-m dat) a putut face față acolo unde a plecat.

Așa era. Toată lumea s-a aduna, comunica, petrecea. Toți împreună, șefi, subalterni – toată lumea. A doua zi, însă, dacă nu era făcut lucru așa cum se cuvinea, te beștelea șeful  - o-ho-ho, necătînd la ceea că ați stat ieri împreună la o masă. Asta eu socot că e cinstit. Să nu fie панибратство (familiarism – a.t.), cumătrismul de astăzi.

În familia dstră se vorbea despre deportare?

Nu, nu se vorbea. Și copiilor nu le spuneam. Era frica să nu pățim din nou ceva. Era periculos. Pînă la reabilitarea din 1989 nu prea am vorbit despre asta. De aceea eu și nu știu multe. Acum cu cîtă plăcere aș discuta cu frații, părinții mei, însă toți-s morți.

Nu spuneam la nimeni nimic. Nici prietenilor, nici colegilor de lucru. Acum nu de mult de Ziua Medicilor m-a sunat fosta mea șefă. Ne-am luat de vorbă și-i spun că sunt dintro familie de medici. ”Cum așa, parcă tot timpul ați scris că sunteți din țărani?” – mă întreabă. Iată așa am lucrat ani buni de zile împreună și nici pînă astăzi idee nu avea că tata meu era și el medic.

După ce m-am măritat, abia peste vreo trei ani i-am spus soțului că am fost ridicați. El nici nu știa. Ei ridicați nu au fost. Socru-miu a fost din rezeși. Se spune că un francez venise cu viță de vie încoace cîndva și de la dînsul se trag jantuanii. Ei nu au fost ridicați.

Soțul meu era membru de partid. L-au pus medic șef la Bălți, fără de partid la așa funcții nu puneau. Cum puteam eu să spun, să scriu prin autobiografii că am fost ridicată?! Îi stricam lui, nouă viața. Eu nu am fost nici în consomol, nici în partid.

 De ce?

Pioneră am fost. Iată de ce nu am întrat în comsomol nici nu-ți pot spune. Frații mei m-au ocrotit în școală. Și nici ei nu au fost membri de partid.

Cum va marcat ceea ce s-a întîmplat în 1949 și după cu familia dstră?

Tot timpul mă temeam. Era ca o frică. Ca o spaimă – parcă ar năvăli să te ucidă și tu nu știi de ce. Te ferești pentru orice eventualitate de putere - să fii mai departe.   Știam că puterea e ceva necinstit, rău, pentru mine rău și trebuia să mă feresc de ea. Era disciplină.

Cînd a murit Stalin boceam parcă l-au ucis pe tata, unblam cu panglică neagră. Fratele mai mare nu-mi spunea nimic. El înțelegea totul, știa cine ne-a făcut rău, dar tăcea.

Deportarea m-a marcat pentru toată viața. Și soțului întîmplător i-am spus, m-am scăpat cu vorba. El nu vroia să facă ceva prin casă: ”Ce, eu să fac asta?!”. Și eu îi spun: ”Să fost părinții mei la locul lor, așa cum erau pe timpuri, tu nici în ograda noastră nu lucrai”. După asta ne-am așezat frumușel și i-am povestit despre toate. I-am spus că am fost ridicați, dar în Siberia nu am ajuns. Pe noi în Tiumeni trebuiau să ne ducă – oamenii spuneau la gara din Dondușeni și în vagon.

Nu am fost în Siberia, dar am suferit poate chiar mai mult. Aceia macar erau împreună, noi însă am fost toți împrăștiați, speriați. Alții s-au dus cu 300 kg cu ei, noi fără nimic. Unii de acolo tot bogați s-au întors, iar noi ....

Ați mai fost în Stolniceni după asta?

Numai peste 25 de ani după ridicare, cînd venise fratele meu în concediu din Kamciatka, el îmi propuse să mergem în sat: ”Hai să-ți arăt unde ai trăit în copilărie”. Casa era, fîntîna – tot. Casa era, dar trăiau alți oameni acolo. Fratele mă întreba: ”Tu ții minte unde era biserica, tre să ții minte pentru că în fiecare duminică te duceai încolo, - preotu-ți era nănaș, - și te spovedai cu toată lumea. Părintele încă se rîdea: fata asta s-a spovăduit pentru toată viața”.  Aveam 32 de ani atunci.

Acum ce gînduri vă vin cînd vă aduceți aminte de perioada ceea?

N-am avut copilărie. N-am știut ce-i mama, ce-i tata, ce-i să trăiești întro familie. Am fost lipsită de toate acestea. Eram nemîncată, nespălată, nepieptănată, nemîngîiată – ca printre oameni străini. Ca o buruiană crescută pe marginea drumului. M-am educat singură. Dacă este o genetică bună, apoi nu se pierde omul. Eu singură, practic, m-am făcut om în rînd cu lumea.

Pentru tot ce s-a întîmplat cu noi trebuia să avem o ură foarte mare față de cei care ne-au făcut-o. Să trăiești cu slugi ca apoi să umble pe drumuri, să cerșeșeti o bucată de pîine? Eu, însă, nu am această ură. Așa-i firea mea. Cred că nici ai mei, toți din familia mea, la fel nu purtau (sunt morți, din păcate – nu-i mai întrebi) ură pentru cele întîmplate. 

Vă mulțumesc pentru această  povestire foarte interesantă.

Interviu, transcriere și redactare literară de Alexei Tulbure.

Interviu din 20 iulie 2012.

Transcriere din 10-11 septembrie 2012.