Vlas (Croitoru) Ana Andronic, a.n. 1937, s. Balauresti, r-l Nisporeni si fratele ei Alexei Croitoru, a.n. 1943.

Familia în sânul căreia ne aflăm a fost deportată în 1949.  Eu rog interlocutorii mei să se prezinte. Povestiți-ne, vă rog, despre familia dstră, despre părinți, frați.

Ana Vlas: Mă numesc Ana Vlas, sunt născută în Bălăurești, anul nașterii – 1937. Numele de familie de fată mi-i Croitoru. Tatăl se numea Andronic, mama – Maria. Eram șapte copii la părinți: două fete și cinci băieți. Când ne-au ridicat eu aveam 12 ani, iar ultimul în familie era fratele Andrei, avea un an...

Ce gospodărie a avut familia d-stră?

Ana Vlas: Țin minte foarte bine, căci și acum mai este ograda ceea, deși casele deja-s altele. Am avut o casă, în ogradă am mai avut o încăpere unde era fierăria, tatăl mai era și lemnar, și fierar. Și, astfel, ne întreținea pe toți.

Alexei Croitoru: Pe lângă gospodărie am mai avut vite și două perechi de cai. O căruță c-o pereche de cai mai pentru sărbători, alta pentru lucrul de toate zilele. A avut și oloiniță, venea lumea și făcea ulei acolo... Și...  ce să vă mai spun?

Cum vă amintiți D-stră ziua ceea?

Ana Vlas: Da, țin minte că în dimineață, pe la orele patru sau cinci, era întuneric, au venit militari – doi soldați, au venit și din sat..., de la primărie.. Și l-au așezat pe tata pe scaun, și i-au spus că-i arestat, că vine mașina în scurt timp și să-și ia ceva de mâncare, ceva haine, o plapumă, o pernă...

Alexei Croitoru: Au permis să ia hrană mai multă... Făină nu aveam tocmai, brânză nu aveam și tatăl și-a cerut  voie să taie porcul de vreo sută de kilograme și i-au permis. Tatăl a junghiat porcul și-l pârlea după casă, și, văzând încotro merge treaba, i-a sfătuit pe frații cei mai mari, flăcăi deja (unul din 1929 și altul din1932) când a fi fumul mai mare să se strecoare pe după casă,  prin grădini, la rude, la bunica și să fugă, căci sunt mari și s-or hrăni, iar el cu cei mai mici va trebui să plece unde vor fi duși. Când s-a luminat și urma să fim escortați, tatăl a fost întrebat unde-i sunt băieții cei mari și dânsul n-a putut spune nimic, fapt care a stârnit mânia militarilor și i-au permis să ia doar câteva kilograme de carne, iar mama a luat o pernă și ceva haine. Eram șapte copii la părinți, doi au fugit și noi am rămas șapte împreună cu părinții.

Ne-au încărcat în căruță și ne-au dus la Nemțeni, nu departe de satul nostru, vreo trei kilometri și acolo așteptau mașinile și ne-au încărcat în mașini și ne-au dus la Bucovăț. Acolo când am ajuns, un tren lung stătea cu vagoane dublate, la fiecare vagon erau soldați-santinele.

Dar părinții tatălui d-stră rămăsese în sat? Ei n-au fost ridicați?

Ana Vlas: Da, ei stăteau aparte, poate frații ăștia ai mei se duceau noaptea pe la bunica și acolo, când am ajuns...

Alexei Croitoru: Sunt din 43 și țin minte tot cum a fost... Cum ne ducea trenul, cum se oprea să ia apă, când trenul deja se pornise...

Ana Vlas:  ...vreau să reiau de acolo de unde am rămas... Era acolo încărcați oameni din toate satele din împrejurime – Nisporeni, Bărboieni, Grozești... mai pe scurt, toate satele din raion... Și acolo am stat vreo două zile, în acest timp, l-au prins pe un frate al meu Mihail (pe acel din 32) și, parcă văd și acum, cum l-au adus și ni l-au dat nouă în vagon. Părinții totuși s-au bucurat când l-au văzut alături de noi.

Iar pe cel mai mare atunci așa și nu l-au mai găsit. Doar la o săptămână – două l-au prins și pe el. Și pe acei pe care au mai reușit să-i adune mai târziu, pe fugari,  i-au adunat grămadă și i-au dus în regiunea Tiumeni.

Iar noi pe drum am mers trei săptămâni de zile... Mi-amintesc foarte bine cum a fost drumul încolo. Și cât am mers, se tot anunța că vine un eșalon cu atâtea suflete, mergea și noaptea și ziua cu iluminație la vagoanele celea, îngrădite cu sârmă ghimpată, cu santinelă la fiecare vagon. Trenul staționa câte o zi, câte o sutcă și ne dădea mai apoi hrană ceva. Veneau la vagon și spuneau: „dva vedra, odin meșok i dva celoveka!” (două căldări, un sac și doi oameni), adică să iasă acești oameni mai tineri din vagon și să meargă cu ei unde se pregătea mâncarea și s-o aducă pentru toți deținuții din acel vagon. Pâinea în sac, supa, ori ce mai era acolo, în căldări și ne împărțeau tot oamenii noștri pe loc. Dar noi mai făceam și-n vagon ceva mâncare, când se pornea trenul.

Pe noi tata așa ne învăța, când se oprea trenul și ieșeam să ne satisfacem necesitățile să luăm cu noi tot ce găsim: un vreasc, o surcică, tot ce ne cade sub mână... Și în vagon tata agăța un ceaun cu un lanț și făceam ciorbe cu o bucățică de carne acolo sau cu ce era. Și iată am mers așa trei săptămâni până ne-au lăsat la stația 92...

Încă o întrebare referitor la drumul spre Siberia. În vagonul d-stră sau în alte vagoane a murit cineva, erau bolnavi?

Ana Vlas: Nu, în vagonul nostru nu s-a întâmplat așa ceva, dar în celelalte vagoane nu știu, pentru că nu era voie să intrăm în alte vagoane.

Deci în trei săptămâni am ajuns acolo și la capătul liniei de cale ferată ne-au coborât pe toți din tren. Și acolo pe loc iarăși repede – ceaunul pe două pietre și... făceau oamenii mâncare, pentru că aveau copii care trebuiau hrăniți. Am stat acolo pân au venit mașinile, mașini mari... și ne-au încărcat și ne-au dus la barăci în pădure. Deja le pregătise pentru noi, erau libere. Ele aveau trei ieșiri – la ambele capete și pe la mijlocul lor. La fiecare familie  a revenit o încăpere cu o ușă și o fereastră. Pe toți i-au egalat, fie că era o familie formată dintr-un bătrân și o bătrână, fie că era o familie cu mulți copii – câte-o odaie la fiecare.

Iar noi eram mulți, tata era lemnar și acolo era din ce să meșterești și ne-a făcut un „pătul”, ne-a pus scară jos..., căci nu încăpeam atâtea suflete, eram și noi deja mărișori, mai erau flăcău și fată mare în familie.

Alimentele care le-ați luat de acasă probabil s-au și terminat în drum. Acolo când ați ajuns cu ce vă alimentați?

Ana Vlas: Ne dădeau ei câte o supă, cartofi mai erau. Tuța (tata – a.t.) a prins a lucra, acolo era pădure. Când eu aveam deja vreo 14 – 15 ani, mă duceam în pădure, adică ne ducea mașina pe lucrători la distanța de vreo cinci kilometri în locul unde se tăia pădurea. Și bărbații tăiau cu „Drujba” pădurea, copacii groși, iar noi tăiam crengile, curățam tulpinile copacilor care urmau să fie aduși în sat și încărcați în vagoane.

Vă plăteau pentru această muncă?

Ana Vlas: Nu-mi aduc aminte cum ne plăteau atunci, dar lumea primea câte ceva, în dependență la ce și cum lucra, dar toți lucrau la pădure.

Cum se puteau cheltui banii ăștia?

Ana Vlas: Erau magazine în care se vindea crupe, pâine... Tata lucra la fierărie, mai făcea câte o sobă, el nu se ducea la pădure... Iarna era foarte frig, la 50 de grade sub zero și purtam pâsle vătuite. Îmi amintesc cum tata își înfășura bocanii cu mai multe cârpe, bucăți din haine, ca să nu înghețe, și se ducea să lucreze unde avea treabă.

Dar mama ce făcea?

Ana Vlas: Mama n-a lucrat. Ea a stat acasă cu copiii... Avea copilaș de un an numai.

Mai apoi noi ne-am mutat la stația Parcium, acolo se oprea trenul, la „vodokacikă” se alimenta cu apă. Tata a fost om gospodar și harnic, avea fată mare, flăcău..., a făcut trei nunți acolo.

A făcut casă acolo pentru familia noastră din bârne întregi, cum erau ele lungi și a căptușit pereții ridicați din bârne cu mușchi (moh, cum se chema el acolo). Și am avut și acolo casă și gospodărie.

Mai apoi, băieții s-au însurat... Unul a ținut femeie din Bărboieni, unul din Nisporeni și-a luat soție și sora s-a căsătorit cu un bărbat din  Brătuleni. Și când ne-am întors deja din Siberia, băieții n-au mai tras acasă la noi...

D-stră câte clase ați reușit să faceți aici până când v-au ridicat?

Ana Vlas: Reușisem să fac trei clase la sovietici în limba moldovenească. În Siberia am mers la școală și acolo ne băteau băieții ruși, îmi luau străistuța cu ce-aveam acolo și mă băteau în cap și veneam seara plângând.

Dar de ce vă băteau?

Ana Vlas: Mă rog, ca băieții... Dădeam să spun a doua zi care m-a bătut și cum a fost... și mai rău făceam! Și părinții când au văzut cum stau lucrurile, m-au oprit acasă și n-am mai mers la școală.

D-stră cunoșteați limba rusă când v-au dus încolo?

Ana Vlas: Nu, n-o cunoșteam deloc. De unde?... Am învățat-o așa, în comunicare vie cu unii copii de acolo..., mai apoi, în procesul muncii, auzeam, căutam să înțelegem și să memorizăm cuvinte, căci eram tineri și limba rusă nu ni s-a părut atât de complicată.

Bine, d-stră, doamnă Vlas, ați lăsat școală, dar d-stră, domnule Croitoru?

Alexei Croitoru: Eu am mers în clasa întâia acolo.

Club era acolo?

Ana Vlas: Se organiza și la noi câte ceva, dar noi cu fetele totuși ne duceam la „sotaia”, așa se numea stația cam la un kilometru distanță de noi, acolo era tineret, erau militari, soldați veneau la dansuri. Se demonstrau filme...

Dar ce fel de distracții se mai organizau pe acolo? Sărbătorile cum le petreceați și pe care le țineați?

Ana Vlas: Cele religioase se mai țineau de bătrâni care le cunoșteau.

Cu evidența la autorități cum era?

Ana Vlas: În fiecare lună ne duceam și ne iscăleam precum că suntem pe loc. Și așa a fost vreo câțiva ani.

Dar relațiile cu localnicii cum erau?

Ana Vlas: Ne venea greu de la început, dar mai apoi ne-am acomodat în mediul cela.

Dar dacă se îmbolnăvea, bunăoară, cineva la kilometru 92 cum se proceda?

Ana Vlas: Dacă era ceva mai simplu, se mergea la punctul medical unde era sora medicală care acorda ajutor, dar dacă era ceva mai grav, bolnavul era dus la Taișet, la spital. Acolo era și biserică unde se cununau, nu se interziceau cununiile.

În Parcium ați stat deja până la urmă?

Ana Vlas: Da acolo am stat până la urmă. Mai erau moldoveni pe acolo, la stația 117, spre exemplu. Ne întâlneam deseori cu de-ai noștri, oamenii se înrudeau, se căsătoreau acolo. Mai erau acolo și ucraineni (se cunoșteau după portul național) și lituanieni, care se purtau simplu, ca și moldovenii.

În ce limbi comunicați acolo?

Ana Vlas: Cu localnicii și oamenii de alte națiuni comunicam în rusă. Iar noi înde noi, moldovenii, comunicam în limba noastră.

Aveați posibilitatea să țineți corespondența cu patria, să primiți scrisori?

Ana Vlas: Primeam, primeam... și scrisori și colete cu legume. Buneii ne scriau în scrisori că-s bătrâni și le vine foarte greu fără noi, n-are cine să-i întrețină, etc. Tata a scris m-ai sus și s-a plâns la organele respective că are părinți acolo și n-are cine-i ajuta și nu numai tuța a scris astfel de scrisori, ci și alții.

Și iată a venit un așa ordin că cei născuți din 1938 au dreptul să meargă înapoi în Moldova. În situația asta, tata a hotărât ca eu și un frate de-ai mei să plecăm în Moldova. Asta a fost după anul 1953, adică după moartea lui Stalin.

Și iată că noi ne-am întors în Moldova, la bunici. Aici a trebuit să merg în colhoz la muncă că n-aveam să șed fără treabă. Stăteam la bunici. Tata peste un an și jumătate s-a întors și el în Moldova cu toată familia noastră. (Acolo, în Siberia, ni se mai născuse o soră). Dar mulți nu s-au mai putut întoarce în sat. Pe noi ne-au lăsat, dar pe alții nu, căci a apărut o hotărâre în care se prevedea că cei deportați să nu se poată întoarce în localitatea de baștină.

În satul natal v-ați întors. Casa ați recuperat-o?

Alexei Croitoru: Nu, ne-au întors-o înapoi. Acolo locuia un inginer adus de departe și dânsul a eliberat casa noastră ca să mergem să trăim iarăși noi în ea. Fierăria și oloinița erau distruse, dar tata a restabilit fierăria și s-a ocupat și mai departe de meseria sa.

Care era atitudinea consătenilor față de d-stră când v-ați întors?

Ana Vlas: Atitudinea parcă a rămas aceeași. Și mama și tata din același sat, rude multe, neamuri, cumătri la fel. A rămas a fi totul cum a fost și mai înainte.

Și-apoi tuța a ridicat o casă nouă tot în ograda noastră, ea a rămas surorii mezine care s-a născut în Siberia.

Dar cu autoritățile cum erau relațiile după întoarcere?

Ana Vlas: Parcă n-am simțit așa nimic deosebit. Totul era în regulă. Eu eram fată mare deja, îmi căutam de treburi oricum.

Limba moldovenească n-ați uitat-o?

Ana Vlas: Cum am fi putut s-o uităm. O vorbeam mai stâlcit poate..., ne mai râdeau, dar cu timpul a revenit totul la cum trebuia să fie. În Siberia am stat nouă ani, tocmai în 1958 ne-am întors.

Spuneți-mi, d-stră, d-nă Vlas, n-ați mai frecventat școala după ce v-ați întors?

Ana Vlas: Nu, n-am mai mers la școală, dar sunt mulțumită și de ceea ce am. M-am căsătorit în 1960, am trecut în familia lui Vlas, aici în sat era colhoz și ei erau toți muncitori în această familie și au făcut un „semeinâi podread” – vreo cinci-șapte familii ne-am unit (adică toți frații Vlas) și creșteam pepeni verzi, ardei, roșii, ceapă și dădeam la colhoz. De aici mai apoi mi s-a tras și pensia bună de o mie și ceva de lei... Dacă atunci lucrai bine, erai apreciat de autorități. Eu am crescut și gândaci de mătase și mă  premiau mereu că dădeam cele mai multe kilograme și mulțumiri în scris am primit, pentru că lucram mult și bine.

În familia d-stră sau familia nouă pe care ați format-o se discuta despre deportarea familiei d-stră în Siberia?

Ana Vlas: Da, se discuta. Ne aminteam deseori de acea perioadă, de ceea ce-am avut până și ce am pierdut...

Dar cu consătenii discutați despre asta?

Ana Vlas: Nu, nici nu se aducea vorba, în oameni intrase așa o frică de putere, că nici nu se pomenea nimic.

Cum ați simțit d-stră schimbările legate de perestroică?

Ana Vlas: Ne-a părut bine c-am fost eliberați de sovietici, că suntem stăpâni pe pământul nostru...

Alexei Croitoru: Ne-a părut bine că au plecat comuniștii, ne-am simțit mai liber. Unii îi apără și zic că se trăia mai bine pe timpul lor, dar eu nu cred așa, era un pic mai ușor că aveai de lucru, dar te mânau permanent din urmă și nu eram liberi și mereu cu frică. Ei ne-au deportat, cu toate că nu eram vinoveți cu nimic...

Atunci ți se punea limita și nu puteai să te ridici mai sus și să ai mai mult decât îți permitea puterea. Acuma fiecare are libertate să se ridice până unde poate ajunge...

Dar d-stră, domnule Croitoru, ce-ați făcut când v-ați întors?

Alexei Croitoru: Cum ne-am întors, am mai mers un an la școală, în clasa a cincea, dar îmi era foarte greu să studiez în limba moldovenească și am abandonat studiile. În anul 1962 am mers la armată, am făcut trei ani armata, mai apoi am fost la muncă în Rusia, pe la Arhanghelsk, după lemn, cum se duceau atunci moldovenii.

Mai apoi, m-am întors în satul natal și m-a angajat șofer la președintele de colhoz. Am dus președintele opt ani, mai apoi am lucrat pe mașini mari și toți anii ăștia numai șofer am fost.

Spuneți-mi, vă rog, dar în afară de lucrul pe care l-ați făcut, ați mai avut și alte obligații obștești? În partid, comsomol n-ați intrat?

Ambii interlocutori: Nu, n-am fost membri de partid...

Alexei Croitoru: La școală chiar ne-au propus să devenim pionieri și am refuzat. Eu nu eram exemplu, eram mai năzbâtios, nu eram un exemplu bun pentru alții (zâmbește...)

D-stră câți copii aveți?

Ana Vlas: Am trei copii: doi băieți și o fată. Băieții-s șoferi, au case în sat, mașini, și se ocupă cu producția – ardei, roșii, vinete. Au sere mari unde cresc legumele. Ei continuă tradițiile familiei, se descurcă în viață. Peste hotare n-a plecat nimeni din copiii mei. Fata mea cu familia sa trăiește cu mine...

Alexei Croitoru: Eu am tot trei copii: doi băieți și o fată. Băieții sunt plecați în Italia, fata e în Cluj, în România, e căsătorită acolo tot după moldovean, lucrează acolo. Toți copiii mei au studii superioare. Fata a făcut jurnalism, acuma are copil mic, băieții mei vin odată în an acasă, acuma, în august, trebuie să vină.

Politica vă interesează?

Ana Vlas: Îmi plac care-s acum la putere... În fiecare seară privesc televizorul și ascult cum vorbesc, îmi place Filat, îmi place cum vorbește, pare atât de echilibrat și cuminte. Suntem mulțumiți, pensiile ni se dă la timp, la care mai mare, la care mai mică, dar le primim la timp și suntem mulțumiți.

Alexei Croitoru: Ne pare bine că ne conduc ai noștri și l-au răsturnat cândva pe Gorbaciov... (zâmbește).

Comunistii? Puterea sovietică?

Ana Vlas: Nici nu vreau s-aud de ei...

Alexei Croitoru: Comuniștii de azi au hoțit țara cât au condus, Voronin cu fecioru-său. Domnul Ghimpu bine le trage mâța pe spate. Îl respectăm și ne place de el

Ana Vlas: Vrednic om!

Vă mulțumesc mult pentru interviu!

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Trascrierea de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 4 ianuarie 2013