Tulbure (Bârdu) Maria Vasile, a.n. 1943, com. Pașcani, r-l Lăpușna (astăzi r-l Hîncești)

D-na Tulbure, vă rog să ne spuneți când și unde v-ați născut, să ne vorbiți și despre familia d-stră din acea perioadă...

M-am născut în Pașcani, pe atunci raionul Lăpușna, mai apoi s-a numit Kotovsk, iar acum – Hâncești. M-am născut pe 25 ianuarie 1943. Mama – Samson Eudochia, originară din Bolțun, Bârdu Vasile a lui Vasile din Pașcani. S-au căsătorit ei în 1942, poate la sfârșitul anului în 1941... avem adeverință de căsătorie, se poate de văzut exact acolo. Din copii eram doar eu, ceilalți sau născut în Siberia. Pe tata așa și nu l-am mai văzut de când m-am născut până în anul 1954.

Dar ce s-a întâmplat cu tatăl dstră?

Pe tata l-au luat la închisoare...

În 1944?

Cred că în anul 44, sau 45... Niciodată despre asta n-am vorbit...

În orice caz, când s-a întors armata sovietică?

Da, când s-au întors rușii, așa-mi imaginez eu și așa cred că-i logic să fie...

Dar mai apoi n-ați aflat pentru ce-o fost arestat și intemnițat?

Despre asta nimeni niciodată nu vorbea... Mama nu mi-o spus nimic despre asta..., dar de ce nu s-a vorbit nu știu și-mi pare rău. Și el niciodată nu mi-a povestit și chiar am întrebat-o pe fiica lui, pe Iulia (fiică din altă căsătorie – a.t.) și nici ea nu știe... Lucrul ăsta, cred eu, se poate afla doar din arhivă.

Deci am trăit împreună cu mama la Pașcani. Nimeni din familie nu era cu noi, toți au fost deportați încă din 1940.

Când vorbiți de toți, la cine vă referiți?

Bunelul – Bârdu Vasile (tatăl tatălui meu), bunica – Maria, soția lui Vasile, și trei sau patru feciori ai lor, printre care și tatăl meu, căci în 40 nu era căsătorit.

Dar el n-a fost ridicat în 40?

Cred c-o fost și el ridicat, dar a fugit de acolo. Așa-mi imaginez eu, nu știu din ce cauză mai apoi a stat în închisoare.

Cu mama am trăit în Pașcani într-o gospodărie foarte mare. Gospodăria era a bunelului. Ei erau deportați și-a rămas numai mama și cu mine... Și ea cum povestește, era foarte tânără, un copil practic. Ea era din 1922, avea douăzeci și ceva de ani și toată povara a căzut pe spatele ei.

Dar familia buneilor, alde Bârdu, au mai apărut mai apoi?

Au apărut, da... și când au apărut, mama a plecat la Bolțun. La Bolțun nu mai rămăsese nimeni decât bunelul și bunica, părinții ei. Și când a venit ei toți, fără bunelul... bunica Maria și cu ceilalți băieți ai ei, mama a plecat la Bolțun.

Cam prin ce an a fost asta?

Trebuie să fi fost pe după foame... ori în timpul foamei, prin 46... În orice caz, mi-a rămas în minte un episod, cine știe prin ce an era... Se făcea o cumătrie la Pașcani, bunica ceea Maria cred că era arțăgoasă, cum îmi imaginez eu... Erau mulți copii pe laviță și dânsa a intrat cu-n mănunchi de furculițe și-a strigat foarte tare: „Ce?... Astea-s furculițe?!” – pentru că nu erau curate... Și le-a aruncat jos, înșirându-le toată casa.

Asta s-a întâmplat după ce s-au întors?

Da, după ce s-au întors... Ne-a speriat pe toți, ne-am vârât după cuptor... asta țin minte (zâmbește). Despre bunica altceva nimic, nici la față n-o țin minte. Întâmplarea asta m-a speriat și mi-a intrat în memorie. Bunica era o femeie de fier (râde...). Mama nu întâmplător a fugit la Bolțun.

Bunelul nu s-a întors? A murit?

Nu... Cred c-a fost împușcat. S-a întors bunica și toți băieții, dar tata deja nu mai era.

Și ce s-a întâmplat cu toți ei?

Au rămas toți acolo în Pașcani, trăiesc și acum...

Dânșii n-au fost ridicați în 1949?

Nu pot să vă spun... nu știu. Trebuie să merg vreodată la Pașcani și să văd.

Ce amintiri mai aveți din copilărie, legate de Pașcani?

Când stăteam singurele cu mama, ea m-a lăsat odată cu cineva, cu un copil... Și în casă era frig, cred că era iarnă și, pe fereastră, după un leghiceri (covor – a.t.) era zahăr într-o farfurie și noi ambele ne vâram sub leghicerul cela și tare mult „călătoream” pe întuneric, până ce ajungeam la fereastră (râde...) și mai ciupeam câte puțin zahăr și mai apoi iarăși „foarte îndelungat” ne întorceam înapoi. Cine era copila ceea nu mai știu, cred că dacă m-aș duce acolo, poate m-ar cunoaște...

Și încă ceva, nu țin minte cum, dar tot la Pașcani eu mi-am fript genunchiul. Asta când eram și mai mică și mergeam pe brânci (în patru – a.t.). Probabil mama a pus gurarul sobei jos și eu mi-am fript genunchiul, căci și pân acum îl simt. Atunci nu mă putea vindeca și m-a dus la Bolțun la bunica Cristina. M-a dus la Bolțun și țin minte și odăile la bunica. Mă țineau legată, mă puneau după sobă, - este un loc acolo, cotoneață, după cum i se spune... - și mă lega acolo cu ceva și eu nu mă puteam mișca și urlam tare. Așa m-au tratat, probabil altfel nu puteau. Altceva nu țin minte, cum mă durea nu-mi amintesc, mi-a rămas în memorie doar locul ăsta și că strigam tare.

Și încă ce-mi mai amintesc eu din viața de la Pașcani. Era pe timpul foametei, prin 46, 47. Țin minte că umblau oamenii cu cerutul și a intrat un om să cerșească, și mama i-a dat o mână de răsărită (semințe de floarea soarelui – a.t.). Și dânsul, din prag, cum i-a dat mama mâna ceea de răsărită a aruncat-o în gură în grabă și, cu tot cu coajă, a rumegat-o. Acest om mi s-a părut tare negru, nalt, subțire... m-a speriat că era foarte neobișnuit acel om, tare slab și istovit. Și a înghițit el răsărita ceea chiar pe prag și asta mi s-a întipărit în minte.

Dar d-stră n-ați fost afectate de foame?

Noi, ca atare, foame n-am tras..., dacă mama avea de unde da răsărită, cred că n-am mai suferit noi așa de foame.

Dar ce gospodărie ați avut la Pașcani?

Nimic nu țin minte... Doar episoadele care le-am expus.

Bine, dar la Bolțun?

La Bolțun cred că tot atunci am fost, adică tot în foame, pentru că țin minte că mă supăram pe bunelul pentru că-mi dădea mai puțină mâncare. Și era și fără pâine. Îmi spunea: „Mărioară, mănâncă iată zămușoară din fasole... ”, sau ce era acolo.

După aceste momente, îmi amintesc că era deja mai bine, mă jucam cu verișorii mei – băieți de seama mea - Mihai și Nicu. Mihai era din 41, iar Nicu din 43.

Dar cine erau verișorii?

D-apoi alături de casa noastră, care se afla lângă biserică, era o casă foarte mare, după cum mi se părea mie, și alături se mai afla altă casă lungă. În partea dreaptă, dacă te duceai spre poartă, trăia fratele mamei Ion ( e înmormântat unde e și mama înmormântată – la Nisporeni, a murit din cauza tifosului în 1948), soția lui era tanti Nina (cum îi spuneam atunci) și băieții lor îmi erau verișori. Pe Sașa (alt verișor) nu-l țin minte, căci el era din 34 și deja era plecat pe undeva, dânsul mai mult cu mama se cunoștea bine. Cu Mișa mai puțin mă jucam, dar cu Nicu mai mult, căci era din 43, eu în ianuarie mă născusem, dânsul în februarie. Și ne lăsau pe ambii acasă cînd se duceau la câmp.

Odată ne-au lăsat acasă și noi ne-am dus în grădină, - era primăvara, - și-am rupt o codiță de ceapă și tare ne-a mai plăcut și odată ce ne-a plăcut, ne-am dus și-am smuls-o pe toată, s-o mâncăm. Ei, și cum am fi putut noi s-o mâncăm pe toată? Ne-am tot necăjit cu ceapa ceea, ce să facem cu ea (râde...)?. Până la urmă, ne-am dus la câine, - el dormea pe prispă, - și am început să-l îndemnăm: „Tărcuci, Tărcuci, hai mănâncă ceapa!”. Ei, unde s-o mănânce el. Mi-aduc aminte c-am încasat-o noi bine seara cu Nicu.

A murit Nicu, în Odesa trăia... Pe lângă Sașa, Mihai, Nicu mai este și sora lor Liuba. Liuba și acum e în Ungheni. Dânsa mai vine pe la Nisporeni, pe l-alde Ghiță, pe l-alde Nina.

La școală n-ați fost?

N-am mai reușit să merg la școală, în schimb, eram foarte activă. De ce spun așa: mă ducea mama la școală și aveam jucării de acolo, îmi dădeau premii, chiar și Moș Crăciun când mi-a oferit cadou a făcut-o, fiindcă eu spuneam poezii. Spuneam poezii și cântam. Mai apoi, după ce ne-am dus am aflat că școala a fost în casa noastră. La școală nu umblam, dar mă duceam că acolo era director cumnatul mamei și cred că eu aveam acolo acces deosebit.

La Bolțun ce gospodărie aveați?

Casa, ograda... Mama când a mers încolo a zis că mai erau 60 de oi, cai, boi, nu i-am numărat... Despre oi știu, pur și simplu, că bunelul n-a vrut să dea oile, când s-a format colhozul. Dar mama a intrat în colhoz, ea era, chipurile, altă familie, a fost și „zvenevaia”. Mama așa povestea.

Mai țin minte că odată, iarăși toți erau plecați la muncă, și noi cu Nicu acasă singurei. El deja era treaz, iar eu încă dormeam la ei în casă. Și când am deschis ochii am văzut un șoarece, dar nu era șoarece, ci guzgan și mai era și roșu, roșcat. Tocmai era drept lângă bortă și eu, când l-am văzut, am coborât un picior jos, dar mi-a fost frică. Am zis: „Câș!” și el a fugit. Am așteptat puțin și-am vrut să cobor jos. Numai am încercat și el iarăși a apărut la gura gaurei. Și așa a durat foarte mult timp. Mi se pare c-am șezut întreaga zi în pat de frică de șoarecele cela... (râde).

Ș-apoi noi cu Nicu ce mai făceam, odată ce rămâneam singuri... Ne plăceau ouăle, le mâncam crude. Ne duceam la cuibar și le mâncam pe loc. Venea bunelul și întreba de ce nu-i nici un ou. Bunica era obeză, a decedată în 48, bunelul era mai zvelt și mai iute. Controla bunelul cuibarul și nu găsea ouăle. Odată a venit mai devreme și ne-a prins cum ne coboram cu câte două ouă în mâini pe scară. Nu ne coboram omenește, ci cu fundul înainte și cu două ouă în mâini. Mi-a rămas în memorie stresul că ne-a prins bunelul.

Și o peripeție cu aluatul. Era de paște, mai era bunica vie. Mama cu bunica cocea pâine. Afară încă era zăpadă, iar eu le umblam printre picioare. Casa cea mare era cu scări multe, cu coridor mare, iar camera astlaltă era mai joasă, lângă drum, paralel cu biserica și ele aveau cum era primit o covată, un lighean mare, trei vase mari cu aluat, o masă mică rotundă și se găteau femeile să înceapă a pune în tavale, dar eu tot printre picioarele lor... Mama a tras jăraticul cu vătrarul și eu am călcat cu piciorul pe vătrar și i-a căzut coada lui mamei în cap, iar el era de metal. Vă imaginați ce durere, că s-a ridicat în picioare și a stirgat tare. Eu n-aveam încotro, să trec pe lângă laiță și masă nu puteam, trebuia să sar peste masă și era bunica zdravănă și grasă, unde să te duci? Țup pe laiță și în aluat, că era peste tot aluat pus... , prin tot aluatul – prima, a doua, a treia și, prin ușă, în ogradă... În ogradă era omăt, iar eu desculță... Și eu stau în omăt, în mijlocul ogrăzii... Și mama mă striga: „Nu te bat, Mărioară, vino în casă!”... Și eu îi răspundeam: „Nu, că tu ai să mă bați!”. Nu mai țin minte cum m-a convins..., am intrat în casă. Asta iarăși mi s-a întipărit zdravăn în minte.

Și încă un caz. Bunica tot mai era vie. Era vară, tot în anul cela. Mama a scos pui și boboci, plină ograda... Gâște, rațe... Și toată lumea, când venea seara de la lucru, aducea câte o căruță de buruian. Dar eu eram și eu gospodină cu bunica. N-aveau bobocii iarbă, mă duc după iarbă și iau secera. „Mărioară unde te duci? Ești micuță și n-ai să poți!”, „Nu, eu am să pot! Eu pot tăia cu secera!”. Mi se părea că acolo unde m-am dus era cimitir. Și numai am ajuns și-am dat să tai iarba, de îndată mi-am înfipt secera în degetul cel mic. Dar tare așa... am pătruns până la pământ. Am scos secera și țipam cât îmi era gura de mare..., curgea sânge și toată ulița asculta cum urlu. Toți se uimeau cât de neascultătoare sunt eu (râde...). M-au ofensat, nu înțelegeau că vreau să fac bine. Și semnul la degetul cel mic la picior mi-a rămas pentru foarte mult timp.

Mai țin minte că mama ducea „postavka”. O ducea la Nisporeni, la Bucovăț...

Și ce intra în „postavkă”?

Saci mulți, dar ce era acolo nu știu... Cred că și unt, și grâu... Se ducea, mă rog, mai gătită decât s-ar fi dus pe deal și eu mereu voiam să merg cu ea. Dânsa îmi povestea că câteodată mă punea între saci și zicea că se duce. Asta în timpul când încă eram la Pașcani, dar aici țin minte un așa episod: mama s-a întors înapoi din drum și mi-a dat cu varga. Țin minte din ce cauză. M-am suit pe coridorul cel mare când dânsa deja trebuia să se pornească și strigam: „Mireasa! Mireasa! Mireasa! S-a-mbrăcat frumos, mireasa!”. (râde...). Și mama s-a întors și m-a mai „educat” puțin, m-a premiat. Iată asta mai țin eu minte așa...

Deci, bunica a murit în 48, am făcut praznicul în vinerea mare... Dimineață a făcut mâncare și mai apoi a murit... Bunelul în Siberia împlinise 63 de ani, mie mi se părea că ei sunt tare, tare bătrâni, dar ei erau încă tineri... doar câte 63 de ani...

Ziua de 6 iulie 1949, cum v-o amintiți?

Ce a însemnat 6 iulie eu mai târziu mi-am dat seama. Noi în ajunul zilei de 6 iulie n-am dormit acasă. Și asta a fost nu numai de 6 iulie, ci de câteva zile noi cu mama nu înnoptam acasă. Din ce cauză eu nici nu-mi imaginam și nu cunoșteam, dar pe urmă am înțeles că tanti Vera Rabinovici a prevenit-o pe mama. Soțul ei era președinte de colhoz, de unde a apărut el și cine-i - eu nu știu nimic. Ăsta era soț de-al doilea, primul soț îi murise probabil pe front. Această tanti Veră era prietenă cu mama. Mai apoi ne povestea mama că dânsa i-a spus ei să nu doarmă acasă că s-așteaptă ceva rău. Și noi nu dormeam acasă câteva zile.

Și în seara acelei zile de ajun eu am zis că mă duc acasă la bunelul. Tanti Vera trăia la câteva case de noi, la un colț. Era seară în amurg deja și eu m-am dus acasă și cred că m-am culcat, nu mai țin minte altceva. Nu-mi plăcea să dorm pe prispă, că la tanti Vera pe prispă dormeam, pe-un țol. Și iată că mă trezesc eu de zgomot mare, în ogradă mulți oameni... Și am început a striga și a plânge. Plângeam și strigam tare: „Mama, mama, mama!”. Nu țin minte absolut deloc ce făcea atunci bunelul...

Dar ce oameni erau în ogradă?

Mulți oameni... și din sat, și străini. La poartă stătea o mașină mare, soldați, poarta închisă. Eu am dat să fug pe poartă și nu mi-au permis. Iar eu așa de tare țipam, că un soldat m-a luat în brațe, și-mi vâra în mână jucăriele mele pe care le aveam prin casă și eu le aruncam. Și atunci a tăiat o bucată de pâine neagră chirpic și mi-a pus deasupra o bucată de zahăr alb. Atunci pentru prima dată am văzut pâine neagră chirpic, căci eu știam că pâinea acasă se coace rotundă. El mă tot mângâia pe cap și ceva îmi spunea și la un moment dat am tăcut.

Între timp, s-a strecurat cineva în ogradă dintre prietenii mamei și mi-a spus: „Mărioară, tu spune-le că vrei la toaletă, că acolo va fi mama ta și te va lua de aici, dar să nu spui la nimeni, tu spune-le că vrei la toaletă...”. Cum mi-au spus așa și am zis. La tualetă mi-au permis să mă duc, dar a mers soldatul cela din urma mea. După gard am văzut câteva femei tinere, care, între timp, făcuseră o gaură în nuele și probabil au vrut să mă ia și... n-a mers...

Nu știu cât a mai durat și mama a venit. Și când a venit mama, gata... m-am liniștit... și cum a mai fost mai departe, chiar nu mai știu nimic. Nu știu ce-a luat cu ea, mama..., mâncare cred c-aș luat. Mai apoi, spunea lumea că ne-au dat voie să luăm și câte ceva cu noi. În orice caz eu îmi amintesc că mama în Siberia avea niște rochii frumoase, cele mai frumoase rochii ea și le-a luat de acasă, fiindcă veneau fetele și le împrumutau... Avea un jilet frumos și se îmbrăcau în costume naționale moldovenești și făceau concert, dansau..., astea erau fetele mai tinere care au început a învăța la școală. Erau și din celea care au învățat numai un an și s-au dus și la institut.

Ne-au dus la Bucovăț la gară, cum spune lumea, dar eu nimic nu țin minte. Noi eram trei: mama/ bunelu și eu. Îmi amintesc doar vagonul închis și foarte multă lume acolo. Erau două polițe acolo în două nivele și erau familii. Eram mulți, mulți și cald, năduf, asta o știu că sufeream foarte mult. Mai țin minte că un copil permanent plângea, îl știu și cine era – Borea Baraboi din Nisporeni, din Fundătură (mahală în Nisporeni – a.t.). El era numai născut atunci, sugaci... Și plângea copilul cela tot drumul.

Mai apoi, cu mulți ani mai târziu, la Nisporeni, el cânta pe scenă exact ca și Vâsoțkii, când l-am reîntâlnit, dar dânsul nu m-a recunoscut, pentru că acolo, mai târziu, n-am trăit împreună, el era cu șase ani mai mic ca mine.

Și îmi mai amintesc eu de foame, multă foame am mai tras... În tot timpul cât am fost în Siberia, mereu flămândă m-am știut, mereu îmi era a mânca. (zâmbește...). În orice caz, nu muream de foame, dar mereu simțeam flămânzeală.

Mai țin minte că am mers foarte mult timp pe drum și îmi mai amintesc că foarte mult mă deranja un lucru: pe lângă noi mergeau trenuri, trenuri de pasageri, și pe peron vedeam fetițe..., noi pe la stații n-aveam voie să ieșim, ne țineau închiși în vagoane și eu puteam privi doar printre scânduri în afară. Deci, pe peron, erau fetițe, eu pe altcineva nu vedeam. Ele erau îmbrăcate foarte frumos, cu fundițe și aveau în mână jucării, printre care și coardă de sărit. Și mai aveam invidie când priveam la trenurile de alături, la ferestrele cu perdele curate...

Îmi mai amintesc că ne-au dus la baie... Știu că ne-au spălat. A fost într-un oraș, dar idee n-am în care... Cum ne-au spălat, cum ne-au încărcat și descărcat nu țin minte..., doar atât că era întuneric și umed. Mama ar fi putut povesti mai mult și despre cum a fost călătoria și despre cine a murit pe drum...

Mama așa spunea că cel mai mare necaz nu era nici foamea, nici căldura, nici păduchii, dar momentul cela când se oprea trenul undeva și trebuia ca fiecare, toți: și tatăl mamei (bunelul), și flăcăi, și fete mari, și mame cu copii mici, toți se coborau jos să-și satisfacă necesitățile fiziologice sub vagonul în care călătoreau. Și dintr-o parte, și din alta a vagonului erau soldați și era imposibil să te miști. Mama a spus că asta a fost cea mai mare suferință în tot drumul cât a mers trenul. Iată asta-i tot ce mai țin și eu minte...

Și-ați ajuns unde?

Și-am ajuns undeva..., mai apoi am aflat unde... la o stație Tupik, cu numărul 120, mai apoi am auzit și de stația 96, Parciun. Se oprea deja trenul pe la stație și lăsa câte două-trei vagoane și oamenii ramâneau. Spre exemplu, la 96 i-au debarcat pe primii, mai apoi veneau cei de acolo la noi în ospeție, mama avea cumătri, se duceau unii la alții prin ospețe. Pe noi ne-au lăsat la stația 115, dar acolo deja nu era cale ferată, mai apoi am trecut cu traiul într-un orășel unde erau case mai multe. Din acest Tupik am venit acasă înapoi în 1958.

Când am ajuns la stația 115, mama a mers în pădure cu câteva femei, tanti Vera Arteni, tanti Vera din Bolțun care era fără bărbat, erau vreo trei-patru femei și au mers și-au strâns câte vreo mână de pomușoare - era sfârșitul lui iunie. Asta a durat foarte puțin, că nici n-am reușit să plâng și s-o caut pe mama. Și mi-a adus ... și eu atât de mult m-am bucurat de acele pomușoare. Femeile toate au început a boci din cauza înstrăinării. Iar pomușoarele celea mai apoi ne-au salvat de la mai multe nevoi – „brusnika”, „golubika”, „cernika” mai puțin, căci se afla foarte departe și greu era să ajungem la ea, dar merișoarele (răchițelele – a.t.), murele și coacăza le culegeam. Mai strângeam de pe baltă și ceapă săblatică și ceremșa (usturoiul tâganului – a.t). Cu ciupercile lucrurile stăteau mai prost, moldovenii erau neobișnuiți în a le deosebi și le era frică să le consume. În orice caz nu-mi amintesc ca noi să fi preparat des în familie bucate din/cu ciuperci. Noi acuma în Moldova mai mult strângem ciuperci când este posibilitate și când sunt, decât o făceam acolo.

Deci, am ajuns acolo și ne-au cazat în baracă. Era o construcție lungă, chiar foarte lungă, cu sobă în mijloc, fără despărțituri și paturile erau în două nivele. Pe-un pat dormea bunelul și pe alt pat dormeam noi cu mama. Ce mâncam nu știu, iar cei maturi erau duși la lucru. Mama aducea cartofi și sfeclă, nu-mi amintesc, dacă i-au dus imediat la muncă ori mai târziu. Toamna nu pot să zic, dar în iarnă deja țin minte că rămâneam în barăci numai noi, copiii, și bătrânii. Ieșeam afară și făceam uzoare (figuri – a.t.) pe zăpadă cînd ne urinam. Ne urinam cu roșu pentru că mîncam multă sfeclă (zâmbește...). Copii, mă rog.

Numai prima iarnă noi am trăit toți împreună, mai apoi ne-am aranjat care și cum au putut. Bunelul, cred, s-a îmbolnăvit de la bun început. Știu doar că era bunelul, dar de înfățișarea lui nu-mi amintesc. Cred că nici pe mama n-avea s-o țin minte, dacă nu trăiam cu dânsa mai mult. El a murit în iarna aceea. Și acum când am primit documentele, am văzut că el avea abia 63 de ani. Și el a murit, sărmănelul, iarna, încă în 49, nu intrasem în anul 1950.

Știu că l-au dus în club, pe toți care decedau îi duceau acolo. Era în clubul cela și o scenă, mai apoi, am și dansat acolo, cred c-a fost făcut el de japonezi. Alături de club mai era o baie, iar lângă baie era o clădire lungă care, mai apoi, ne-a servit ca școală, căci am învățat acolo. Asta a fost peste un an, cred că în primul an n-a mai învățat nimeni. Bunelul a fost dus în club pentru că trebuia să treacă trei zile – păstram obiceiul, dar să-l ținem în baracă cu noi nu puteam. Pe urmă, mai târziu, eu deja știam unde i-i mormântul și mă duceam în fiecare vară la el. Se făcuse acolo un cimitir la margine... Dacă barăcile erau în centru, pe vale, apoi noi ne-am făcut al doilea an bordeiele mai sus, drept lângă pădure și de-acum în pădure era și cimitirul. Chiar la margine acolo trăia Maria Drumea (Verdeș) cu bunica Evghenia. La cimitir apăruse cruci mai multe, au mai murit din ai noștri, cimitirul era destul de nou, poate au fost înmormântați acolo și japonezi.

Oamenii primeau bani pentru munca lor acolo? Era vreun magazin?

Mai târziu știu c-a apărut magazin... Dar mâncam noi... cartofi. În orice caz, mama povestea că se ducea la lucru și li se dădea pâine neagră de secară și coaja era și umflată, nu era coaptă bine. Ele se duceau la lucru împreună cu tanti Vera Arteni, îmbrăcate în pantaloni vătuiți și cu căciule bărbătești și zicea că așa de frig era, încât făceau rug și puneau pe băț bucata de pâine s-o poată încălzi la rug și s-o poată mânca. Pâinea tare mai îngheța.

În baracă cu noi era și familia Vrâncean. Soțul meu Serioja povestea că ține minte cum i-au ridicat și Ion Vrâncean, care-i din 1940, a zis c-a fugit, a sărit din mașină și a stat ascuns. El avea nouă ani, când s-a pornit mașina, s-a pornit fără dânsul, el putea să rămână, pentru că nu mai aveau să-l caute, el însă a fugit din urma mașinii și s-a urcat, ei erau mulți copii în familie. Părinții lor erau destul de în vârstă, fiindcă Liuba, fiica lor, (deși era mai mare decât mine, am învățat într-o clasă), era invidioasă pe mine, din cauza că mama mea era mai tânără și cu ea se poate și de jucat, nu numai de vorbit și de lucrat.

Familia asta cred că era în mare nevoie, în mari greutăți și sărăcie, fiindcă la toți copiii lor le dădeau câte o bucățică de pâine micuță și de-aspura ei ceva pus și mie-mi părea că asta-i foarte gustos și i-am spus mamei să-mi dea și mie așa cu porția. M-a ascultat mama o zi-două și hai să-mi dea și mie cu porția... Dimineața, înainte de a merge la muncă, mi-a dat o bucățică de pâine și, nu știu ce era de asupra – cartof, sfeclă... Am mâncat-o și, au început a-mi curge lacrimile și mă uitam la mama cu niște ochi!... (zâmbește...). Și a înțeles mama că nu merge cu porția. Cred că nu mi-a fost mie cel mai rău cu mama! Cei care aveau mulți copii le era cu mult mai greu, căci copiii nu lucrau și nu le dădea nimeni nimic pentru ei. Cu un copil era cu mult mai simplu.

În orice caz, așa a trecut acel an... 

Și primăvara cum a fost?

Primăvara au început ai noștri a-și face bordeie. Și astfel s-au împărțit familiile. Care erau familii întregi, spre exemplu, Vișnevschi (ei trăiau peste drum de noi), la ei era și tată, și mamă, și mai mulți copii, ei, bunăoară, au făcut casă singuri. Îmi amintesc și de familia Florea, nepotul lor acum e doctor-chirurg la Nisporeni, că mai era în rândul cela. Erau deja alde Drumea, de care v-am vorbit și noi în același rând.

Cam toți erau din raionul Nisporeni acolo, da?

Da, așa-i... Noi ne-am unit cu familia Dimitriu la construcția bordeiului. În familia asta erau trei copii, unul dintre ei, Iașa (Iacob), a devenit soțul mamei mai apoi. El era din 1926, Gheorghe, fratele său, era din 30 și Nina, sora lor, din 36. Erau trei copii fără părinți, părinții lor – bunelul Vasile și bunica Frăsâna - erau la închisoare. Cu noi s-a mai unit familia Roșcov din Vărzărești cu patru copii, mama lor era vădană. Și iată noi, trei familii, am ridicat un bordei, numai că despărțit în trei. Știu că era așa: era tindă de afară din care te dădeai cu vreo trei scări jos și intrai în odaie din ea, și în mijlocul odăii era sobă, fereastra era la nivelul pământului, jumătate intra în pământ și era cald. De asupra era acoperită cu bârne. Între bârne puneau mușchi ca să fie cald. Și iată așa am trăit noi acolo până la sfârșit. Acolo s-a născut Vasile, în 1952, mama s-a căsătorit în 51...

Tatăl meu a fost arestat cum au venit rușii în 44 (sau 45), dar se scriau cu mama, ea citea scrisorile în auzul meu, le vorbea prietenilor despre el. Și iată că tatăl meu i-a scris prin 49, 50: „Dunișoară, eu nu știu dacă mai scap vreodată de aici și eu aici mi-am găsit o femeie, Tamara, și, datorită ei, mie-mi mai permit să mai ies câteodată dincolo de gard și dacă tu poți să-ți găsești un bărbat, căsătorește-te...”. Mie atunci chiar mi-a părut foarte rău, plângeam c-a scris dânsul așa scrisoare, dar acuma înțeleg foarte bine că toată lumea atunci credea că Stalin n-o să mai moară și regimul n-o să mai dispară și n-o să mai fie oamenii liberi vreodată. Tatăl, deci, i-a permis mamei să se recăsătorească și mama așa și a făcut, s-a căsătorit cu tata Iacob Dimitriu și a născut cu el patru copii...

Iar eu am făcut școala, din 50 până în 60. Am absolvit deja aici, în Moldova, și-am fost foarte fericită! Și eram fericită pe motiv că în acte mi-au scris c-am venit în clasa întâia la Nisporeni în 50 și am absolvit școala tot acolo în 60, fără a menționa faptul că eu m-am întors în Moldova în 58! Au făcut asta așa... automat... Eu eram fericită că nu trebuia să spun la nimeni c-am fost în Siberia.

Dar de ce? Era oare o problemă dacă se afla asta?

Ooo... d-apoi cum! Era o problemă foarte mare, căci eram „dușmani ai poporului”!

Păi bine, „dușmani ai poporului” erați când v-au dus..., dar, mai apoi, ați fost reabilitați...

Ne-au dat drumul, că li s-au făcut milă de noi, dar nu că ne-au îndreptățit...

Dar prin ce se manifesta ostilitatea când v-ați întors? Simțeați că se uită cineva rău sau cumva altfel?

Eu eram fericită, că nu trebuia să spun la nimeni despre asta, să dau explicații ce și cum! Căci îmi era rușine să spun că eram fiică de culac, c-am fost în Siberia...

V-am spus deja că atunci când am intrat la școala de vinificație și învățam foarte bine și când m-au ales pe mine secretarul organizației comsomoliste în grupul nostru, unul s-a ridicat și a zis: „Cum adică? Culacica asta să fie secretarul organizației noastre comsomoliste?”. N-a zis nimeni nimic, iar pe mine totuși m-au ales și așa a fost până la sfârșit...

Când a fost repartizarea la serviciu, pe mine m-au chemat a treia la număr. Starosta grupului era un băiat mai mare cu cinci ani, mai era înc-un șef, iar a treia eu trebuia să merg și să-mi aleg locul de muncă în toată republica.

Atunci, când cu alegerea secretarului, n-a fost nici o reacție din partea nimănui, dar eu am bocit toată ziua, dar acela s-a apropiat și mi-a zis: „N-am știut că tu ai să te superi atât de mult!...”. A vrut să se împace cu mine, se numea Corduneanu Ion și nu știu de pe unde era... Dar de unde a știut el că eu-s „culacică” chiar nu pot să înțeleg...

Dar v-a mai amintit altcineva de faptul c-ați fost deportați?

Acolo, în Siberia, n-am văzut nici o discriminare în acest sens... La stația kilometrul 15 am stat până ce am mers în clasa a cincea, până în 1954, terminasem atunci patru clase. Iacob trecuse să trăiască în partea noastră a bordeiului, iar Ghiță și cu Nina au rămas într-a lor. La noi era o odaie mai mărișoară, despărțită de sobă, la un perete era un pat și la alt perete încă un pat. Mai țin minte doar cum mama în bordeiul cela mi-a ars jucărelele, ... probabil, prea mult mă jucam cu ele...

Mama a lucrat la pădure până l-a născut pe Vasile, după asta a stat acasă cu copiii. Tatăl tot lucra la pădure, la tăiat lemne.

Cum era remunerat lucrul deportaților?

Au apărut și banii mai apoi. Țin minte, când veneau sărbătorile de Anul Nou, se porneau ai noștri cu uratul! Copiii umblau pe la ferestre, colindau, și eu mă ceream și eu să merg cu ei... Și mama îmi zicea: „Maria, nu trebuie! Uite, îți dau 10 ruble, numai nu te duce!”. Dar cum să nu te duci? Eu mă duceam numaidecât la mâca Lisandra și la moș Ion Baltă, care erau din Bolțun și locuiau lângă școală, și numaidecât îi colindam și veneam acasă fericită.

Și mai țin minte că m-a trimis mama după ulei la magazin, mi-a dat un borcan și 10 ruble. Iar eu banii pe drum i-am pierdut, am ajuns la magazin și banii nu-s, am început a boci și m-am întors înapoi și... i-am găsit, ...pe iarbă, lângă baie, așa cum a căzut bancnota împăturită în pătrățel, așa și am găsit-o. Eram atât de fericită!...

Probabil deja trăiam mai bine atuncea, căci aveam și bomboane în casă. Mi-a cumpărat mama o minge mare, numai eu aveam așa minge... pe o parte roșie, pe alta albastră... și toată lumea se juca cu mingea ceea. Mă mai îmbrăca mama relativ frumos, pe poză ați văzut cum eram îmbrăcată, în cufaică, într-o șalincă groasă băbească, dar mi-a mai cusut o bluză națională cu trandafirei. Cu 120 de ruble o femeie broda acolo și m-a dus, mi-a luat măsura și mi-a cusut-o. Eu la lagăr pionieresc și nici la grădiniță n-am fost, dar cu bluzița ceea, fata comendantului Safonov, și cu fustița mea în pliuri a mers la lagărul pionieresc.

Dar alți moldoveni mergeau la lagărul pionieresc?

Cred că nu... Iar la grădința de copii, care s-a deschis după doi-trei ani, mă duceam și mă învârteam printre copiii ceia vara. Țin minte că era acolo Nastea, fiica lui tanti Vera Tumanski și îmi amintesc că ea a pus un șoarec în gură. Ea nu se temea de șoareci și purta șoarecul cela și a zis: „Eu am să-l mănânc!”. Mi se pare că acum Nastea-i la Bolțun ... și trebuie de dus și de văzut! (zâmbește).

La școală am învățat bine, aveam relații bune cu colegii de clasă. În afară de moldoveni acolo mai erau și ucraineni, în al doilea an și pe ei îi adusese acolo... Prietena mea cea mai bună a fost Slava Boiko, am prietenit până ce-am venit încoace. Rușii de acolo trăiau cam ca și noi, bunăoară familia Safonov aveau așa, la margine, o casă ca un apartament.

Dar nu țin minte eu cât am fost la 115 să fi mers la ei în ospeție. Dar când ne-am mutat la Tupik și ei la fel, iată atunci am început a umbla în ospeție unii la alții. Noi învățam la școala de la stația 120 în clasele a cincea – a opta, dar la Tupik trăiam, asta era la vreo trei kilometri distanță. Trăia familia comendantului destul de sărac. În casa lor părea întotdeauna foarte frig: odaia mare, podeaua goală, pat, scaune, o masă, dar așa nici perdică la fereastră n-aveau. La noi acasă parcă era mai confortabil, mai moale, mai călduț în casă. Femeile noastre spălau perdelele celea până se făceau galbene și străluceau, perdicuțe din ce aveau le făceau și le puneau la ferestre, neapărat un țolișor jos.

Țoluri pe jos rușii nu puneau, numai moldovenii puneau?

Cred că da... iată, n-am fost prin ospeție la ei. Slava nu știu unde locuia, dar țin minte că ne lua învățătoarea Ecaterina Ivanovna pe ambele la dânsa acasă și noi controlam caietele și dădeam note. Casa ei era pe acolo unde era și a comendantului și, tot acolo, mai trăia și o altă profesoară. Erau, deci, două învățătoare: una blondă – Olga Vasilievna și Ekaterina Ivanovna, ambele tare tinerele și bune la suflet.

Îmi amintesc: eram clasa a doua și în cartea de citire era portretul lui Lenin și Stalin. Lenin pe scaun și Stalin în picioare. Și eu într-o zi, - deja locuiam în bordei, - am început să-i fac frumoși. Le-am vopsit obrăjorii abia-abia, nu tare..., să fie frumușei... Și mama a văzut și a început a mă mustra tare! A luat o bucată de pâine și cu pâinea ceea le-a șters rumeneala.

Și tocmai peste vreo două zile urma să vină un control foarte strict în școală și profesoara a controlat toate caietele și știu că tare mai striga, căci era speriată că mai multe cărți ale elevilor erau mâzgâlite, la unele persoane din imagini erau făcute bărbi, la altele coarne... Și, în special, era vorba de portretele lui Lenin și Stalin. Profesoara a rupt toate paginile celea, căci era înspăimântată. Eu eram atunci foarte bucuroasă că mamei i-a reușit să șteargă rumeneala pe care am pus-o pe obrajii conducătorilor, dar eu n-aveam ură pe ei, eu doar voiam să-i fac mai frumoși.

Dar mama în casă nu spunea nimic depreciativ despre ei?

Nu, nu... Deloc, nu se vorbea despre asta de rău... Cred că mama nu voia să spună despre asta...

Un episod cu Slava – ucraineanca pe care-l țin foarte bine minte... Ei au venit al doilea an și la clubul cela al nostru demonstrau filme. Îmi amintesc de filmul „Tarzan” și „Brodeaga” (Hoinarul – a.t.). Cântecul l-am învățat de acolo în limba indiană și până acum îl țin minte... (fredonează un fragment din piesa respectivă). Toți copii cântam... (râde).

Și iată că prima impresie de la ucraineni (apropo, noi eram așa de mândri și importanți, căci venisem deja de un an acolo și ne uitam la ei cam de sus în jos), venise o fată și noi am întrebat-o în rusă cum se numește și ea ne-a răspuns că o cheamă Ivana și noi am început așa a râde..., nouă ne venea a râde la auzul acestui nume atât de frumos. Mai apoi, nu-mi mai amintesc de fetița ceea. Dar iată că Slava a venit la școală, am și poza ei, era o fetiță cu părul negru și des, o ucraineancă aprinsă... și, dindată, a început a ridica mâna. Profesoara a chemat-o la tablă, cred că eram clasa a doua, pentru că era vorba de paranteze. Și profesoara zice: „skobka”... Slava a căscat ochii că nu știa. Profesoara îi mai explică odată: „Otkrâvaiem skobku!...” (deschidem parantezele – a.t.). Nouă tuturor ne era intersant... era vorba de o elevă nouă! Mai pe scurt, dânsa nu știa ce înseamnă asta, dar ea dacă învățase în Ucraina de vest (căci ei erau numiți „banderovțî”, toți așa și le spuneau...) nu știa deloc rusește și nu înțelegea toate operațiile pe care urma să le facă și a început a plânge la tablă. Era fată deșteaptă, ageră, dar nu cunoștea limba rusă...

Iată așa, cu ea în bancă, am șezut până în clasa a opta. Asta era prietena mea cea mai bună, eu foarte bine m-am împăcat cu ea. Eu mă duceam la dânsa, ea venea la mine și Vasea nostru, cât de mic era, o ține minte. Ea mai ședea pe la noi, eu mergeam pe la ea. Mama dânsei făcea brusnikă înghețată...

Noi când ne-am mutat la Tupik, ne-au dat câte un „apartament” acolo, case făcute din bârne. Păreții gata le-au pus pe bârne, cam ca „case finlandeze” și tot la fel două odăi și trăiau în ele câte patru familii. Noi trăiam acolo, trăiau alde Vrânceanu peste perete, Triboi de la Vânători și se mai măritase Liuba Vrânceanu cu tatăl lui Vova Triboi, el e din 54 născut... Am trăit în casa ceea noi toți.

Mai apoi mama iarăși și-a făcut casă. În 1955 aveam deja altă casă. Nu le plăcea lor acolo, pentru că aveam ploșnițe și era mai bine de stat în case aparte. Aceea deja era casă și nu bordei. Mai apoi, de alt an, a mai făcut o casă. Iată deja pe ultima au vândut-o și cu banii ceia s-au cumpărat alde mama casă când s-au întors în Moldova.

Moartea lui Stalin o țineți minte?

Când a murit Stalin, era mare scârbă, plângeau foarte mulți. Am avut și fotografie, cred că mai mult țin minte imaginea din fotografie decât realitatea nemijlocită. Tot în clubul cela unde-i duceau pe toți care mureau în primul an, au pus un portret mare al lui Stalin în mijlocul clubului pe o masă lungă cu flori de jur împrejur și noi de la școală cu ambele profesoare stăteam acolo de gardă...

Dar moldovenii cumva discutau evenimentul sau nu țineți minte?

Nu pot spune nimic...

În casă portretul lui Stalin l-ați avut sau nu?

Nu... pe pereți am avut broderii de-ale mamei. Mama cosea și broda, și acum am lucrări de-ale ei. Atunci era la modă să brodezi și să pui broderii pe pereți. Dar portretul lui Stalin nu l-am avut.

Era acolo vreun regim special de ședere, restricții?

Cu siguranță! Fiecare urma să meargă să se înregistreze, - de ce mai era comendantul cela? Și dacă aveai nevoie să ieși și să pleci până la 120 pentru a cumpăra ceva, bunăoară, cum se ducea mama să-mi coase bluzița, trebuia să informezi unde te duci și când te întorci. Eram toți la evidență strictă, să nu dispară cineva. Iată nu țin minte dac-au fugit cineva de pe acolo... Erau familii care au venit mai pe urmă, spre exemplu, părinții unora... Dar era oricum comendantul care avea în grijă evidența noastră.

Dar dacă se îmbolnăvea cineva, putea beneficia de servicii medicale acolo?

Da. Era acolo un punct medical, chiar lângă școală. Și lucra la acel punct medical soția unui ziarist; devenit renumit mai apoi, de la Chișinău. Ei ambii evrei, au trăit și la Nisporeni. Avea doi băieți, i-a născut în același an. Și ea lucra în punctul cela medical ca soră medicală. Au fost și ei deportați.

Alți doctori nu mai erau pe acolo?

Numai ea era... Îmi amintesc doar de ea, fiindcă îmi punea injecții. Ne duceau la profilactică și înainte de școală ne vaccinau.

Dar igiena personală cum se respecta acolo?

De acasă nu țin minte nimic. Dar acolo mama mă spăla, îmi spăla capul... îmi amintesc că m-a ras în 52, eram clasa a treia. Ea mi-a spălat capul și-a zis: „Ce-i cu părul ăsta, parcă-i pus cu fusul!...”. A luat și m-a ras pe cap în mijlocul iernii... (râde). M-a îmbrobodit și am umblat toată iarna îmbrobodită. În schimb mi-o crescut un păr des și frumos, și mai aspru. Era și baia ceea, făcută de japonezi, ne duceam și la baie.

Și la 115 era baie și lucra la ea mama lui Slava Boiko. Acolo deja ne duceam noi toți odată pe săptămână. Câteodată eu și cu Slava acolo și dormeam. La baia ceea des mă duceam, îmi plăcea acolo. Odată am avut și o peripeție. Ne-am dus noi toate – Slava, eu, Ellea Linsu (mama-i era nemțoaică, iar tatăl nu mai știu de ce naționalitate era, dar erau o familie inteligentă) și încă o fată, Galea Titova, iată asta era rusculiță de pe loc și trăia la Tupik, învățam într-o clasă.

Noi toți am fost mutați la Tupik de la 115, centralizat..., pentru că acolo se terminase pădurea și oamenii care și-au făcut case, mai mult sau mai puțin aranjați, au fost nevoiți să le lase și să se mute la Tupik în apartamentele celea de scânduri ca mai apoi să-și facă din nou case.

Vrasăzică, ne-am dus noi toate patru la baie, dar seara, deja când s-a încheiat programul de lucru ori când urma să se pregătească pentru lucrul de a doua zi, - exista un program oarecare, că nu lucra chiar în fiecare zi baia ceea. Dar poate chiar special pentru noi a mai lucrat, că n-am mai stat noi chiar până la orele unu de noapte, c-aveau să facă zarvă părinții. În orice caz, ne-am dus la baie toate. Eram în uniforme, numai că forma nu era din lână cafenie, ci făcută din sajă, mi-o cosea, nu era cum au apărut mai târziu... Și pestelcuță aveam... Și, încălțate în pâsle, am venit la baie. Dar Ellea a adus o carte voluminoasă, despre ginecologie. Și noi am fost absorbite de răsfoirea ei, de imaginile cu copilul în burtă și citeam cartea ceea.

În orice caz, ne-am reținut, ne-am udat, ne-am jucat, ne-am ascuns hainele, ne opăream. S-a terminat apa din toate butoaiele, s-a stins și focul, sfârșitul lumii! (râde). Mama Slavei a venit, bătea în ușă și striga să deschidem. Dar noi cum să deschidem? Toate dezbrăcate, cu cartea ceea în mână, căutam hainele, încălțămintea pe după dulapuri. Tot îi strigam că ne spălăm, că acuș deschidem. A încasat-o bine Slava, n-a vorbit cu noi vreo două zile.

Ce s-a întîmplat cu tatăl d-stră biologic, cu Vasile Bîrdu?

A venit când mai eram la stația 115. Mama deja îl avea pe Vasile, vă spuneam că dânsul e născut în 52, în februarie. Și tatăl a venit îndată după moartea lui Stalin. Eram acolo și el a venit. A venit la mama. Mama trebuia să se întâlnească cu dânsul, era normal. Și s-a întâlnit la tanti Vera. El i-a spus mamei c-a venit la dânsa, dar mama i-a zis: „Cum aș putea, eu am deja al doilea copil! Tu mi-ai permis, noi ne-am înțeles...”. Eu acest copil nu-l pot lăsa, e tot al meu. Tata Vasile nu l-o acceptat pe fratele Vasea. Până la urma, mama a decis că nu-l leapădă pe al doilea soț ... A continuat deci să trăiască cu tatăl Dimitriu.

Dar tatăl meu ce-avea să facă, s-a oprit la moș Ion și bunica Alexandra Baltă care erau din Bolțun. Bunelul cela lucra ca paznic la școală și mie mi se păreau foarte bătrâni, cred că aveau vreo șaptezeci. S-a oprit acolo, dar pe mine nu mă putea prinde, eu aveam frică de dânsul. Nu mă putea găsi, eu fugeam... Mi-e milă de copiii ăștia care nimeresc într-o așa situație când nu-s pregătiți de așa momente. Lor urmează a li se explica clar motivele de ce s-a întâmplat așa ceva și cum rămâne a fi în continuare.

Mama nu-mi interzicea să mă văd cu el. „Mărioară, ăsta-i tatăl tău!”, îmi spunea ea. „Trebuie să-l vezi!”. „Nu, nu, nu!...”, mă împotriveam eu. Nu voiam deloc, mă temeam de el. Chiar și când eram matură la Nisporeni, deja îl cunoșteam după mers, și-l vedeam, nu știu, simțeam... și aveam o pornire lăuntrică să nu mă vadă, să nu mă întâlnesc cu dânsul! Nu știu de unde venea atitudinea asta...

Și odată, ca să se întâlnească cu mine, a vorbit cu profesoara (eu așa îmi închipui) să intre în clasă și să mă poată vedea, să vorbească cu mine. Și a venit la lecție. Și când a intrat pe ușă, am început așa de tare a țipa, m-am vârât sub bancă și urlam așa de tare, încât, sărmanul, a ieșit... a ieșit că n-a mai putut!

Pe urmă prin mîca Alexandra, prin moș Ion .... mă pîndeau, încercau să mă ademenească la ei acasă ca să mă întîlneasc cu tata acolo. Întro zi bunica Alexandra mă oprește în drum și-mi spune: „Mărioară, ăsta-i tatăl tău, uite, el ți-a cumpărat bomboane, iată-ți cumpără rochie...”. „Hai, intră pe la noi...”. Am intrat eu ...plină de frică, tremuram toată. El era acolo, parcă-l văd. M-a luat de mână și m-a pus pe genunchi. Asta n-o mai uit. Și a început a mă examina, de la ochi: „ochii-s ai mei, copia..., urechile-s lipite, ca și la mine..., degetele, picioarele... toată, toată!”. Mă strângea în brațe și nu-mi dădea drumul. Dar eu ședeam ca pe ace, îmi era straniu că el mă examinează astfel. Și de-atunci eu m-am mai dat cu dînsul. Mi-a cumpărat bomboane, s-a dus și mi-a cumpărat o rochie. În rochia aceea eu am dat examenul la matematică când am luat nota „doi”. Înseamnă că era anul 1954.

Mai apoi, el s-a căsătorit acolo cu tanti Gafia, dar ea nu era cu noi, la 115, ci la 120. Și avea ea un băiețel Ion. Ion din 47 era, el a murit... Și s-a căsătorit cu dânsa. Numai o singură dată l-am mai văzut cât ne-am aflat în Siberia. Deja eram la stația 120 și mergeam la școală și dânsul știa cam când vin eu de la școală. Și a stat în drum, și eu mergeam cu Olea Cojușka, o ucraineancă, o colegă de clasă, și el s-a oprit, m-a pândit, m-a oprit și m-a invitat la ei. Trăiau și ei într-o casă de scânduri, numai că sta mai în centru, iar noi mai la margine, spre pădure. Mi-a dăruit atunci ceva, nu mai țin minte ce... Și tanti Agafia, ea la urmă era așa plinuță, dar atunci era ca o fată, subțirică... Și avea atunci pe plită o tigaie de cartofi, dar eu veneam de la școală și eram moartă de foame... Și ea m-a hrănit cu cartofi prăjiți, iată asta eu țin minte.

În legătură cu asta, când ieșeam de la școală și eram flămânzi, existau două căi: dacă era cald și drumul era bun, noi mergeam prin pădure pe-un drum de țară și o cărare, dar dacă era mai rău, noi mergeam pe calea ferată. Și când ieșeam de la școală, treceam prin 120 de-a chezișul și ieșeam la calea ferată și între calea ferată și școală era o ospătărie și intram pe acolo, nu cumpăram nimic, noi doar ne uitam. Într-o zi am văzut acolo roșii. Asta era un vis pentru mine, pentru că nu mai văzusem pătlăgele roșii până atunci, verzi da, dar roșii nu! Am scos ultimile copeici pe care le aveam și am cumpărat trei roșii.

Dacă mergeam pe calea ferată, apoi pe la Slava nu intram, dar dacă mergeam pe cărare, ea trăia la margine și noi intram pe la ea și beam cvas de acela cu „brusnikă”, - mama ei făcea un butoi de cvas cu brusnikă înghețată. Era iarna și noi beam cvas, ori dacă făcea niște turte mari, mâncam turte. Ș-apoi ne duceam la Liuda Safonova, ea locuia în centru, și beam apă cu nastoică (infuzie) , mamă-sa era vânzătoare la 120 și aducea sticluțe cu esențe din astea: portocale, prune, cafea... și alte arome. Fântâna era peste drum și noi aduceam câte o căldare de apă și ne îmbibam bine cu apșoară și, mai apoi, cu Slava, ajungeam la mama mea. Și la mama mea era neapărat griș, pentru că noi mereu aveam copii mici! (zâmbește). Se făcea câte o cratiță de terci de griș și la noi era griș... Mai făceam permanent și cartofi, mai târziu, când s-a născut Liuba, am avut și capre. Eu mergeam și la păscut caprele.

N-am mâncat carne deloc, n-am mâncat ouă deloc în tot timpul aflării noastre în Siberia. Și unt am văzut pentru prima dată după ce-am terminat școala aici în Moldova și am mers și-am învățat mai departe. În pământ puneam cartofi, ceapă, morcov, varză întotdeauna aveam în casă... Pomușoare mâncam multe, și încă și mai vindeam... Mama mai făcea dulceață din smorodină (coacăză – a.t.) și asta mai era și delicates.

Pe noi toamna ne trimitea la lucru de la școală, la colhoz, la strânsul roadei, făceam snopuri din grâu. Mai strîngeam și din pămînt briukva și turneps – așa se numeau – un fel de ridiche pentru animale, foarte folositoare. O duceau pe la ferme. Odată ne-au dus la făcut curățenie la fermă și când ne duceau mama îmi dădea de mâncare: o bucată de pâine și o batlașcă (încă de la război cred că era...) cu ceai cu coacăză. Mai târziu regimul noastru alimentar devenise mai normal. Mai mîncam și pește: era un soi de pește „omuli” și pește roșu din cînd în cînd.

La Tupik ce fel de oameni mai trăiau în afară de moldoveni?

Acolo erau mai mulți ruși și ucraineni acolo s-au mutat cu traiul și erau mulți, mulți din ăștia racolați..., se băteau pe acolo. Odată a fost o judecată și la judecata ceea am fost și eu. Ucrainenii au omorât un rus, băiat tânăr... Și-mi amintesc că era învinuit un ucrainean tânăr, un flăcău și a ieșit o fată foarte frumoasă, am observat asta pentru că noi deja eram prin clasa a șasea și înțelegeam deja multe lucruri. Și a zis ea că acest tânăr a fost toată noaptea la ea. Asta a fost un șoc pentru toată sala, toți au început a se șușoti. Și clar lucru, că dacă eu prieteneam cu Slava, eram pe fir, căci ea cunoștea mai multe detalii. Judecata avea un caracter deschis și s-a organizat în incinta clubului.

Dar cum erau relațiile între moldoveni și reprezentanții altor naționalități de acolo?

N-aș putea să mă pronunț la acest subiect. Bunăoară eu aveam prietene diferite: și dintre rusoaice și ucrainence și moldovence.

Dar moldovenii înde ei cum se împăcau?

Moldovenii se împăcau normal. Nu-mi amintesc de careva dificultăți și probleme în acest sens. Cum să nu se împace? Erau cumătri, se duceau împreună pe ospețe. Cu câți prieteni dintre ai noștri s-a întors mama din Siberia!... Ei acolo s-au împrietenit toți!

Dar cum petreceau oamenii acolo timpul liber?

Duminica mergeam la club. Erau filme, se organizau dansuri, am povestit eu odată cum dansam în tot clubul. Am luat scaunul și în întrerupere am dansat cu scaunul, distrând auditoriul. (râde). Asta cred c-a fost prin clasa întâia-a doua, atunci deja era mama cu tatăl vitreg. În vremea ceea ei mă luau cu dânșii, căci Vasile încă nu apăruse pe lume... Îmi amintesc cum m-am apropiat de tatăl Dimitriu odată, i-am luat țigara din gură, am aruncat-o jos și cu piciorul am sfărâmat-o, arătându-i din deget! Iar el s-a făcut roșu la față de rușine.

Dar corespondență cu Moldova întrețineați?

Da, numaidecât... Oamenii își scriau scrisori. Mama coresponda cu rudele noastre, îmi amintesc că odată mi-a pus mâna pe foaia cu scrisoarea și a lăsat conturul ei cu stiloul, asta în scrisoarea către tanti Catinca. Și mai primeam colete din Moldova, țin minte că ne-a trimis odată tanti Catinca poamă. Și poama ceea era hibrid și mirosea a mucegăit puțin.

Dar acasă în ce limbă vorbeați?

Acasă în limba moldovenească vorbeam, dar în afara casei în rusește peste tot.

Biserică nu era prin părțile celea?

Nuu... Biserică nu era pe acolo!

Dar sărbătorile religioase cum erau marcate?

V-am spus: la Crăciun mergeam cu uratul, Paștele se sărbătorea și cred că erau oameni care țineau și alte sărbători religioase.

Sărbătorile se păstrau, tradițiile se păstrau, mâncare făceam de-a noastră – sarmale mama mai făcea din când în când..., dar acolo totuși terciurile erau la putere, terciurile și cartofii!

Dar de la ruși ce-ați învățat?

De la ruși am preluat numai dulceața... Dar mama nici n-a prea avut contacte cu localnicii, ea se ocupa mai mult de copii care erau mici și solicitau multe îngrijiri. Și totuși moldovenii se țineau cam aparte!

Dar mama d-stră vorbea rusește?

Vorbea cu greu, cred eu... Acasă se vorbea doar moldovenește... Mama a născut toți copii acasă. Pe Liuba a născut-o chiar singură. Pe Ion tot acasă l-a născut, în 1958 în ianuarie și în martie noi am venit încoace, avea două luni...

Eudochia și Iacob cu Liuba și Vasile în brațe, ambii copii născuți în Siberia 

Deci când mama a născut-o pe Liuba, noi aveam deja capre. Și mama m-a trimis pe la chindii, spre seară, cu caprele. Dar stam tot pe la margine, mai era o casă din partea stângă, iar a noastră era din partea dreaptă. Trebuia să treci pe o cărare peste un pârău de unde luam apă, în pârăul cela mai nu s-a înecat Vasile.

Deci, m-am dus cu căprile și erau deja pomușoare și eu am jumulit niște pomușoare de acelea, „ceriomuha” se numesc, ele-s dulci, dar oricum îți fac gura pungă. Am mai stat, m-am mai suit prin vârful copacului, m-am dat jos, eu cu caprele celea singurică, cred că vreun ceas-două am stat și când m-am întors, mama ședea culcată în pat. Nu eram obișnuită s-o văd pe mama în pat și am întrebat-o ce s-a întâmplat, dar ea ridică plapuma și când colo... un copilaș! O fată!

Eu mă dusesem deci, dar ea, ca și toate femeile, înainte de naștere a făcut curățenie în casă, s-a pregătit... Tocmai dădea cu var și a ieșit afară să scoată căldarea (ți-am spus deja că era un prag cu scări destul de abrupte) și pe scări a ieșit Liuba. Acasă era doar micul Vasile care avea trei ani. Cum era așa imobilizată pe scări, mama l-a rugat pe băiat: „Vasilică, du-te la nana Măriuca și-i spune că mama o cumpărat o păpușă...”. Vasile s-a dus și i-a spus astfel și femeia l-a mângâiat pe cap, i-a dat o bomboană și i-a zis: „Bine, Vasilică, bine!”. Femeia n-a înțeles despre ce e vorba. Vine Vasile înapoi singur. Mama iarăși îl trimite să spună că mama a cumpărat o păpușă și ea plânge! Atunci a înțeles femeia, a venit și a ajutat-o pe mama.

Când am venit deja eu, copilul era îngrijit și deja înfășat. Iată așa a apărut pe lume Liuba noastră!

După câte am înțeles, din familie lucra numai tatăl Iacob, nu țineți minte cât primea dânsul pe lună?

Nu știu cât primea dânsul. Dar noi am vândut casa când am venit încoace și pe banii ceia ne-am aranjat aici. Înainte de a reveni, tatăl a fost preventiv prin Moldova să vadă care-i situația aici și când a venit a tras la tanti Catinca (sora mamei). Ea se căsătorise la Nisporeni și trăia acolo. Dânsa-i din Bolțun, dar s-a căsătorit la Nisporeni, tot o istorie foarte interesantă a avut.

Tanti Catinca e din 1918, iar mama mea e din 1922. Ea s-a măritat în 40, iar Ghiță s-a născut în 41. Apropo, istoria-i legată cu mama Todosia (soacra mea), adică nunta lui tanti Catinca.

Tanti Catinca povestea că la Crăciun a vrăjit cum, de obicei, se vrăjește de Sfântul Andrei și nu mănânci o zi și noaptea visezi mirele și ea a zis că l-a visat pe unchiul Vasile Arteni din Nisporeni. Nu-l știa... așa cum și mama s-a măritat cu tat-mio Vasile, fără să se știe, fără să prietenească. Ea, o fată de gospodari din Bolțun, se auzea prin flăcăi, eu nu știu cum se transmitea, prin care poștă...

Deci, l-a văzut în vis și când a apărut în ogradă, dar el venise călare, foarte înalt și foarte frumos și cum a intrat în ogradă, ea a zis: „Ăsta-i, pe ăsta l-am visat!”. În schimb, mama Todosia povestea că nunta le-a fost la Crăciun, după post. Și era tare frig, și nunta s-a făcut în fundătură și ea s-a dus în jachetă la nuntă, căci n-avea palton și a înghețat rău de tot, dar bunica Todosia e din 1920 născută, înseamnă că era mai mică decât mireasa. Deci a înghețat și a făcut pneumonie, dar o pneumonie atât de mare, încât mai n-a murit! Nenea Sârghi, tatăl său, a dus-o la Iași și după asta i-a cumpărat palton.

Deci tanti Catinca s-a măritat la Nisporeni. Alde Tărpan - Arteni ăștia și-acum sunt niște oameni foarte gospodari și mai știu, - nu demult mi-a spus Ghiță, verișorul meu, feciorul lui tanti Catinca, - că moșnegii, părinții unchiului Vasile tot au fost deportați cu noi, dânsul are și fotografie...

Mie Ghiță, mi-a povestit că au fost deportați că eu n-am știut de asta. Trebuie să-l întreb pe dânsul amănunte că el știe mai multe...

Și o aflat deci situația și după asta noi am venit încoace și nu ne-am dus nici la Boldurești, de unde-i el și nici la Bolțun, căci nu de dădea voie, cred eu... Și am venit la tanti Catinca.

Pe drum cât am călătorit, Ion avea două luni și tot drumul a plâns, asta a fost o groază! Nu i-a tăcut gura deloc, deloc, deloc! Și cum am ajuns, părinții dindată l-au și botezat. O găsit cumătră și l-au botezat și copilul după botez imediat a încetat a plânge. Asta-i o minune!

Bine, dar Vasile, Liuba nu erau botezați?

Erau botezați!... La Taișet era biserică... și oamenii se duceau și-și botezau copiii. Când mergeam în tren, era diferită lume și o pereche tânără s-a pus pe capul mamei să le-o dea pe Liuba! În 1958 n-avea încă trei ani, avea doi ani și ceva, era ca o păpușă! Perechea ceea n-avea copii, o mângâiau pe ea, o țineau în brațe și voiau s-o înfieze. Ce-i promiteau mamei, ce-i spuneau, cum o convingeau, nu știu... Dar mama a zis: „Să-mi dea tot aurul de pe pământ că nu-i dau copilul!” și asta a fost... Acum Liuba câteodată zice: „Iată, să mă fi luat aceia, poate acum aș fi avut o altă soartă!”.

Îmi amintesc și prima impresie la întoarcerea în Moldova. La un moment dat, iată că ai mei îmi arată pe geam, spunându-mi: „Iată, ăsta-i Nistru!”. Și am trecut râul! Pentru mine asta a fost o poveste și o minune! Un deal, verde!...( Noi veneam din Siberia unde era încă zăpadă!) Și pe dealul cela verde și frumos oi albe și negre! Așa le vedeam eu! Și o așa frumusețe! Eu nu puteam să-mi rup privirile... (zâmbește cu duioșie...). E prima imagine pe care am văzut-o eu la intrarea în Moldova!

Apropo, înainte de a ne porni, deja știam că plecăm. Era cu noi și Catea Mămăligă, Liuba Vornicean, Vova (din 54), era mic, Liuba noastră... și noi legănam copiii ăștia și cântam..., compuneam cântece și poezii despre Moldova! Eram atât de înaripați de ideea de a ne întoarce în patrie! Aveam atâtea visuri și imaginații legate de Moldova! Ne închipuiam că atât de minunat și frumos e acolo! Și cerul, și soarele, și cum cresc copacii, și ce fructe sunt, și ce copii sunt!... (zâmbește). Acum nu le mai țin minte, dar atuncea mi se umplea sufletul de bucurie! Și plângeam și râdeam, și povesteam toate trei... iată Catea, Liuba (Liuba trebuie să țină minte că era deja mai mărișoară) și eu... îmi amintesc că ăsta era ca un vis frumos pentru noi!

Ei, și când am venit, am coborât în realitatea de toate zilele. Am trăit la tanti Catinca...

Pe la Bolțun n-ați mai fost, n-ați încercat să întoarceți ceva înapoi?

Mama mai apoi se ducea în ospeție... Iată, Liuba ar putea povesti multe despre Bolțun, eu n-am mai fost pe-acolo... Veneau prietenii mamei la noi, la Nisporeni, parcă era hotel... Toți bolțunenii care veneau la Nisporeni la spital se opreau peste noapte la noi, căci în toamnă deja ne-am luat casă.

Cum a fost?

Acuș am să vă povestesc și de casa asta... Tanti Catinca avea cinci băieți și noi cum eram patru copii pentru prima dată în viață am mâncat mămăligă cu jumere și cu ou prăjit și asta era zi la zi – jumere, mămăligă, brânză și ouă prăjite... (râde). Cât am trăit noi la dânsa, vreo două săptămâni, eu nu pot să spun...

Casa ceea pe care am cumpărat-o noi, îi aparținea lui Gabură, dar fiica lui Gabură e soția lui Ghiță, verișorul lui Tărpan... Păi, iată, ei trăiau în căsuța ceea. Și ce-au făcut? Tatăl său pe vremea ceea cu câțiva oameni (dar el era contabil la colhoz) s-a dus în Siberia să facă bani, a strâns bani de la oameni s-aducă lemn. Și aceia au băut toți banii, el era om în vârstă deja și mai era om serios și n-a participat. Și iată că lemn n-au adus și pe toți i-au înfundat în pușcărie și pe el, în primul rând. A rămas soția lui și cu trei fete și ea a vândut casa ceea și a plecat la Șișcani, căci acolo aveau încă casa părintească. Și această casă ne-au vândut-o nouă.

Casa ceea avea două odăi, o sobă și două odăi. Și-am trăit acolo din 58..., în 61 încă tot acolo eram, căci eu veneam în vacanță și făceam cu mama chirpici pe șes. În 63 când s-a născut Sașa tot acolo eram... Dar în 64, când Sârghi (soțul) venea la mine, noi deja eram în casă nouă! Am ridicat deci altă casă! Casa ceea am stricat-o și am făcut în locul ei casa asta în care trăiește Ion (fratele mai mic), exact așa cum îi acum, numai că Ion a perfecționat-o, i-a schimbat ușile, dar planul ei a rămas exact așa cum a fost proiectată.

Deci, în 1965, când m-am căsătorit, de acum era casa asta nouă.

Când v-ați întors erau mai mulți din cei care s-au întors din Siberia sau nu prea?

Era deja Liuba Vrâncean întoarsă, dar n-a mai învățat cu mine, ea a mers la școala serală și lucra ca vânzătoare, cred c-a mai absolvit niște cursuri. Liuba a venit mai târziu, dar cred că nu s-a mai dus la școală să facă a noua și a zecea.

Și ați simțit o atitudine ostilă din partea oamenilor?

Nu... Parcă n-am avut așa probleme... Mama a mers la colhoz, eu m-am dus la școală fără nici o problemă, eram cea mai bună elevă...

Dar în comsomol unde-ați intrat?

Aici... Țin minte ziua ceea când am intrat în comsomol cu toată clasa... Eram deja clasa a noua. Noi la finele clasei a opta am venit, era aprilie și am mai învățat o lună și, mai apoi, vara, m-am dus la colhoz să lucrez... Și, de ce zic, n-au fost oamenii răi cu noi... Era vecinul, tot Arteni, avea porecla Sărsăilă, era prieten cu mama și i-a zis: „Dunea, dă fata... a lucra, n-a lucra, dar seara o să aducă câte o geantă de roșii, ardei grași, varză, ce-a fi acolo...”.

Și m-am dus la lucru... Și toată vara ceea, la patru dimineața tot la prășit. În prima zi m-au pus la prășit cu toată lumea, fată mare, ce vrei?... La vârsta asta moldovenii de acum prășesc hectare întregi, dar eu nu ținusem sapa în mână deloc. Am început a prăși și din urma mea... rămânea curat complet! Nu mi-au zis nimic, a văzut brigadierul, a văzut tot unul Arteni, zvenevoi... „Maria, treci la udat!”, mi-au zis... Asta însemna că trebuia să stau pe rând și să direcționez apa. Eu eram destul de puternică, aveam deja 15 ani. Au fost momente când am participat și la „dustuit”. Căram saci cu dust. Această substanță era foarte toxică, dar eu am făcut-o. În Siberia n-am lucrat, dar aici am făcut treabă și încă mi-a reușit!

Dacă ne întoarcem puțin înapoi, spuneați înainte de interviu că comendantul din Siberia Safonov s-a împrietenit cu tătăl d-stră și a fost și pe ospețe chiar?

Da, el s-a împrietenit cu toți oamenii noștri și mai apoi i-a vizitat pe mulți în Moldova din cei care-au fost ridicați. A fost primit foarte bine și încărcat cu cadouri. A plecat omul foarte mulțumit de aici. Asta a fost prin 66 – 67.

Dar în Moldova niciodată nimeni pe mine nu mă discrimina în baza faptului că fac parte dintr-o familie care a fost deportată. Numai atunci în brigadă când lucram se cam râdeau de mine cum vorbeam stâlcit în limba noastră, căci n-o prea cunoșteam, acolo am comunicat în rusă...

La școală, cum am mai și zis, eram prima în clasa ceea cu șapte elevi, pentru că în Siberia școala a fost foarte serioasă și eu am venit pregătită... Au constatat-o și profesorii de aici, de la școala rusă, că la școala rusă am mers. Mai binezis, școala era mixtă, dar eu am învățat în clasă cu predare în limba rusă.

În clasa unde, spre exemplu, a studiat bărbatul meu erau câte 25 de elevi, dar în clasa mea cu predare în limba rusă erau doar 7 elevi, mai apoi au mai venit, erau 8... se mai schimba numărul... și erau toți ruși, numai eu eram moldoveancă ridicată în clasa ceea. Și profesorii ( și ei ruși cu institut în spate) se mirau cum de aveam pregătire mai bună decât cei de pe loc, care erau fii de șefi, primi-secretari, pentru că funcțiile astea erau ocupate mai mult de ruși...

Pe parcursul anilor, până la independență, faptul că ați fost deportată v-a influențat cumva cariera, viața?

Eu socot că, într-un fel, în sens pozitiv a fost..., fiindcă m-am călit, am trecut cu bine prin greutăți, m-am învățat a trece prin greutăți, fiindcă am făcut studii, am avut o pregătire bună (cine știe cum avea să fie, dacă nu aveam să fim deportați).

Acum mă gândesc câteodată ca au fost obijduiți părinții mei prin deportare, neamul meu..., eu nu-mi cunosc neamurile! Pot să spun că-s fără rădăcini! Bunei n-am avut, nu i-am văzut... Numai pe bunelul Ștefan îl țin minte c-a murit în Siberia, pe ăștilalți bunei nu-i cunosc. Eu n-am neamuri din partea tatălui deloc. Și am fost lipsită de tată, tot forțat am rămas fără el!

Asta acum conștientizez aceste lucruri, dar în copilărie și tinerețe le luam ca pe ceva firesc, de parcă așa și ar fi trebuit să fie, nu înțelegeam foarte multe lucruri și de multe ori am spus că sunt fericită, căci parcă îmi mergea bine... ce mi-am pus în gând, am și realizat - am absolvit zece clase foarte bine, am învățat mai apoi, am căpătat specialitate, m-au luat la serviciu că eram una din primele. Am vrut să studiez la universitate, am mers și am învățat, am absolvit-o, fiindcă la fabrica de vinuri mi se părea că toți sunt bețivi și nu-mi plăcea atmosfera de acolo. Și sub influența unei persoane, Godea Nina, care de asemenea a fost deportată, ea a fost un fel de exemplu pentru mine...

Și aici e un episod interesant. Am fost la sora ei în ospeție care era cel mai bun stomatolog din Nisporeni, Lidia Eremeievna. Și ea-mi povestea că Nina e mai mare decât mine și ea terminase un tehnicum legat cu calea ferată și lucra nu știu unde în cadrul căilor ferate, încă în Siberia începuse a lucra și a venit aici și a intrat la Universitate, la rusă, pentru că noi „rusoaice” eram, dacă am venit din Siberia... și era mai simplu de susținut examenele decât la alte facultăți. Și ea-mi povestea cum Nina învăță, câte cărți citește, ce lucrări face, ce seminare are... Și eu, sub influența asta, m-am dus dus în iunie 1965 și-am dat examenele de admitere, după ce cu o lună în urmă, în mai, m-am căsătorit. Și am învățat 6 ani. Nu-mi pare rău c-am făcut-o!

Mai apoi ați lucrat la ...?

La școală. Din 1966, - pentru că am învățat la fără frecvență, - până în 1994, 37 de ani am lucrat. De la 17 ani se socoate, intră aici și anii de studii la universitate.

Ați fost membră a PCUS?

N-am vrut și nici nu m-a ademenit și nu mi-a propus nimeni. La școală, pare-se, nici nu se făcea acest lucru. Asta avea loc în organizații cu profil ideologic, în rândurile partidului trebuia să fie mai mulți muncitori și țărani, fiindcă la școală puțini comuniști erau, erau o mână de oameni, dar totuși aveau prioritate.

Aș vrea să vă întreb, - poate au vorbit mai apoi mama sau tata d-stră, - de ce a nimerit familia d-stră în lista celor care urmau să fie deportați?

Bunica spunea că din cauză că bunelul n-a vrut să dea toată averea și să intre în colhoz... Dar mama a intrat, dar asta, oricum, n-a ajutat-o...

Alde Dimitriu din Boldurești au fost, chipurile, deportați politici. Pe ei mai înainte i-au ridicat, nu știu când..., nu în 49, am în vedere bunelul lor și bunica Frăsâna – ei nu știu în ce an au fost ridicați. Dar alde tatăl, adică copiii lor, da, în 1949. Mai apoi, bunelul Vasile a venit la noi, în Siberia, și a trăit cu noi.

Mai întâi, lui i-au dat drumul dintâi și-apoi au eliberat-o și pe bunica Frăsâna. El a venit la noi când încă trăiam în bordei, înseamnă că asta a fost după moartea lui Stalin și dânsul a trăit cu noi. A trăit cu noi și în ultima casă pe care am avut-o în Siberia și lucra la depozit. Iar când s-a întors, și-a făcut casă la Boldurești. El era din 1895 și avea 60 de ani încă în Siberia. Dar când s-a întors și-a făcut casă în Boldurești, tot acolo s-a dus și Nina, Ghiță s-a însurat în Siberia c-o fată, Veronica, din Costuleni

Această întrebare o pun tuturor și aș vrea să vă întreb și pe d-stră, care ar fi cea mai fericită perioadă din viața d-stră, o perioadă când „a fost bine”?

Asta a fost atunci când eram mai mici (zâmbește). Perioada asta a fost în anii 70 – 80. Eram fericiți din cauză că era bine. În plan personal era bine, erau copiii mici, era tinerețe, botezam, cununam, numai că nu călătoream. N-am fost și nici la un sanatoriu niciodată și nu din cauză că n-am avut posibilitate, ci pentru că așa era stilul și modul nostru de viață.

Cum ați caracteriza puterea sovietică?

Puterea sovietică a fost totuși un lucru rău. Trebuia să-i lase pe oameni aici să trăiască și să-i convingă că va fi bine. Asta eu cred c-a fost personal pentru mine puterea sovietică. E clar că știind la momentul de față deja istoria adevărată, știind cum s-a procedat cu oamenii. Cei mai buni oameni au fugit peste hotare, în primul val Stalin a nimicit pătura intelectuală, mai apoi ne-a dus pe noi, gospodarii, în Siberia... Știind asta, pot să spun că puterea sovietică a fost un călău. Mai mult n-aș putea spune nimic prea deosebit. Eu n-am fost fricoasă, nici nu m-am temut de nimeni, atunci mi se părea că tot era „fine”, tot era bine. Nu-mi era frică să spun ce gândesc. Mă rog noi toți gândeam atunci cam la fel – că cea mai bună țară era a noastră, că noi îi avem pe cei mai buni, frumoși și fericiți copii, școala noastră e cea mai minunată, că noi avem concediu, că femeile noastre care ședeau doar două luni în concediu de maternitate erau cele mai fericite, pentru că mai înainte, ieșeau la muncă îndată după ce nășteau. Noi multe nu știam și ni se părea că toate aceste momente sunt, pur și simplu, minunate.

Din alt punct de vedere, însă, dacă să luăm perioada anilor 1960 – 90, oamenii erau liniștiți. Îi am în vedere pe oamenii cei mai simpli, ei aveau de lucru, toți copiii erau impuși să meargă la școală și erau egali acolo, nu existau abordări pentru mai bogați și pentru mai săraci, încă mai asupriți erau copiii păturilor intelectuale, ai profesorilor că le scoteau ochii și le cereau socoteală pentru cea mai mică greșeală. Și fiecare copil doar trebuia să vrea, când vorbim de studii. Când era vorba de serviciu, poftim, lucrează! Numai vino la timp și respectă disciplina. Tatăl vitreg, spre exemplu, a venit din Siberia și a devenit cel mai bun lucrător la fabrica de vinuri, necătând la faptul că avea stranietăți, era puțin cam straniu, cam ursuz nu știu cum, nu prea comunica cu oamenii și chiar lucra prea mult – premii după premii aduna.

Acuma-mi pare rău. Î-mi dau seama că familia noastră a fost foarte obijduită! Nici unul dintre noi, din familia noastră (în afară de Liuba), n-a avut o casă pe care să i-o dea statul, precum au primiți ăștia veniți la noi din Rusia. Ei au deținut apartamente pe care mai apoi ni le-au vândut nouă cu mulți, mulți bani.

N-am avut niciodată nimic, nici cât negru sub unghie, ceva de la stat! Măcar lui Ion să-i fi dat, c-a umblat după apartament ani de zile, c-o vrut să vină Sașa (mezinul) în casa ceea, că a lui era casa. N-a putut să vină, pentru că lui Ion nu i-au mai dat apartament, măcar c-a nimerit în anii ceia – 90 – 91 și se putea.

Mie poate puterea sovietică avea să-mi dea vreo odaie, dacă nu plecam la Nisporeni. Cum eram eu tânăr specialist, să mă fi dus să lucrez în altă parte, avea să-mi dea și mie. Iată, Mașa Skaciok a învățat cu mine și ei i-au dat.

Schimbările din anii 90 cum le-ați întâmpinat? Ce sentimente ați trăit atunci când a venit „perestroika” și noi am obținut independența?

Ei, speranțele erau mari! Pur și simplu, a devenit mai interesant să trăiești... Aflam atunci niște lucruri interesante, de parcă redescopeream lumea!

Dar, la momentul actual, spre exemplu, cu mult e mai greu de trăit pentru voi, dar și pentru noi, cei mai în vârstă tot, pentru că trăim pentru copiii noștri și greutățile lor se reflectă asupra noastră! E mai dificil acum, fiindcă trebuie să te lupți!

Atunci, terminai școala și erai asigurat și numai puțin dădeai din picioare și din mâini mai sârguincios și puteai să sari în sus și să te deosebești ( nu tare te deosebeai în sensul avuției și bogățiilor, eu am în vedere oamenii simpli, nu pe acei care erau sus) și deja erai văzut și stimat, dar acuma trebuie mult să muncești și nu întotdeauna ți se face dreptate.

La noi, bunăoară, nu toți oamenii care merită să trăiască mai bine, au un astfel de trai. Cam știm noi care trăiesc mai bine pe la noi. Cei care au reușit să ne înșele (zâmbește) cu cupoanele, încă nu știu cu ce..., care au fost mai îndrăzneți.

Eu simt astfel – oamenii au devenit mai invidioși, mai neliniștiți, n-au încredere în ziua de mâine deloc. Ce să mai spunem, pensiile pentru oamenii care-au muncit câte 40 – 50 de ani reprezintă o nedreptate completă! Există persoane care ridică pensii de 5000 lei și altele care iau doar 600 de lei – asta-i foarte incorect, fiindcă nu se cunoaște pe ce indicii și criterii se calculează astfel de pensii.

Înainte pensia se calcula după salariu. Profesorul primea o pensie de 120 de ruble la un salariu de 200 de ruble.

Acuma ce pensie aveți?

În ultimul timp a crescut și am 1100 de lei pensia pentru 37 de ani lucrați ca profesoară, dar când am ieșit, pensia îmi era de 120 de lei. M-am simțit foarte incomod când am aflat că o profesoară care a ieșit cu 15 ani la pensie înaintea mea și a mai fost și lider de partid în școală avea o pensie doar de 70 de lei atunci.

Acum mult se vorbește despre unirea cu România. Ce opinie aveți despre asta?

Aș vrea să fim independenți, dar dezvoltați și puternici. Să ne putem mândri cu țara noastră. Nu vreau nici cu rușii să ne unim, și nici cu românii, pentru că cu cine nu ne-am uni, noi vom fi umiliți și dintr-o parte, și din alta.

Dar spuneți că am trăit și bine cîtevai decenii în URSS...

Atunci asta a fost ceva firesc, s-au dat uitării toate umilințele, sau schimbat generațiile. Dar acuma și unii și alții ne consideră ca pe niște gândăcei micuți, micuți și ne dau pace să ne jucăm deocamdată cum vrem noi și pe urmă vor face cu noi ce vor vrea.

Iar noi urmează totuși să fim mai îndrăzneți și mai curajoși în toate.

Vă mulțumesc mult pentru interviu!

Partea II (video) aici:  https://www.youtube.com/watch?v=9Y09Q_zU8xk&feature=youtu.be

Partea III (video) aici: https://www.youtube.com/watch?v=JTtz6jZXxRY&feature=youtu.be

Interviu și redactarea literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 6 septembrie 2012

Trascriere din 10 decembrie 2012