Pârnău (Ursachi) Eugenia Pavel, a.n. 1936, s. Bravicea, r-l Bravicea (astăzi r-l Călărași)

Eugenia Pavlovna, așa e bine să vă numesc? Spuneți-mi, vă rog, unde v-ați născut, când, povestiți despre familia dstră: părinți, frați, surori...

Am doar trei frați...

Sunteți patru copii la părinți?

Da. Și toți suntem în viață... Frații: unui-i în Bravicea, unul e în Călărași și unul e în Lozova... Dar eu, iată, am vândut casa și am venit la Orhei... Eu sunt născută în 1936, în satul Bravicea, raionul de cândva tot Bravicea, mai apoi, am trecut în raionul Telenești. Acum Bravicea e în raionul Călărași.

Care sunt anii de naștere ai fraților d-stră?

Fratele cel mai mare, Ursachi Vasile, e din 1933, apoi alt frate Fiodor, e născut cu războiul, pe ăsta l-am prăpădit prin Moscova, îi spuneam: „Măi, nu te du!”, „Nu, că eu mă duc să văd harbujii!”. „Las-că ai să-i vezi pe urmă...”. Ăsta-i învățător de fizică în Călărași.

S-a născut în timpul războiului, da?

Da, pare-se... e din 46. Ș-apoi mai este unul - din 1944, el e chiar cu războiul, era de 9 luni când cu nemții, căci noi am fost sub ocupație nemțească. Și atunci am tras îndeajuns...

Părinții cu ce se ocupau?

Părinții erau țărani muncitori. Mama provenea dintr-o familie cu zece copii, tatăl dintr-o familie cu șase copii. Bunica a rămas singură, pe bunelul l-au luat la împăratul Nikolai cu tot cu căruță și el nu s-a mai întors acasă din primul război mondial. Mai pe scurt, noi toți la pământ am lucrat.

Tatăl d-stră știa carte?

Nu, noi am fost muncitori... Iată cum... Și mama tot! Ne-am ocupat de muncile agricole.

Ce gospodărie au avut părinții d-stră?

Ei, ce gospodărie! A fost ca atunci când doi copii încep să facă căsnicie. Au făcut și ei o casă, un sarai, care mai sunt și în ziua de azi... Aveau pământul pe care le-a dat bunelul oleacă, le-a dat și bunica puțin pământ. Mai apoi tatăl a mai cumpărat pământ. Așa s-au adunat vreo două hectare și jumătate, căci ei n-aveau bani să ia mai mult...

Vite?

Din vite aveam o iapă, Galina îi ziceam, aveam vacă, aveam vreo 40 de oi, scroafă, purcei, cum țineau atunci oamenii pe lângă casă. Noi atunci lucram cu toții de mici copii, aveam trei-patru ani, trebuia deja să târâi cu torbușoara, să dau la puișori, la un purcel de mâncare, c-așa era vremea. Și tatăl când a venit de la războiul ăsta...

Tatăl d-stră a luptat la război?

A fost în armata română... Mai pe scurt, pe noi nemții ne-au ridicat din Bravicea și ne-au dus în Onești, ne-au lăsat acolo, iar pe tatăl l-au luat la front și l-au dus, dar deja unde l-au dus... El abia în 1947 a venit acasă. L-au luat românii și când au venit sovieticii, el a mers cu sovieticii, deja până la sfârșit de partea sovieticilor a luptat.

Avea ceva decorații, medalii, nu țineți minte?

Avea... Cu documentele s-a dus la Chișinău, că dacă le avea, poate nu ne ridica, dar i-au furat și livretul militar, și pașaportul, și tot i-au furat... A venit el fără nimic acasă. Și era unul Alexandru Badura în sat, țin minte, președinte al Sovietului sătesc. Era unul – Pavel Mândru, avea el un fiu Vaniușa, milițian, probabil cei mai răi oameni din sat au fost ei! Grozăvenie ce făcea din oameni! La noi din Bravicea au fost ridicate 35 de familii. În 1940 – 60 de familii, iar în 49 – 35 de familii au fost ridicate și duse.

Dacă sunteți din 1936, erați de vârstă școlară, nu?

D-apoi terminasem patru clase în Bravicea și trecusem într-a cincea...

În ce limbă învățați la școală?

În limba moldovenească, noi limba rusă n-o mai învățam atuncea așa tare...

Cunoșteați limba rusă sau în familia d-stră cineva o cunoștea?

Ei, nu mai cunoșteam noi tare limba rusă, dar acolo așa repede am învățat-o, din nevoie, nici nu știu cum și când...

D-stră țineți minte ziua de 6 iulie?

Țin minte... o țin minte... pân-la moarte! Ne-au luat din casă și tocmai atunci tatăl nu era, fratele mai mare nu era...

Au venit spre dimineață, în zorii zilei, tocmai pe la vreo șase de zi au venit și ne-au luat. Ne-au urcat într-o mașină, ne-au dat cu noi un sac de grăunțe, o pernă, un ogheal și un covor... cu atâta ne-au luat.

Nu v-au permis să luați mai multe cu d-stră?

Nu... nimic nu ne-au permis. Erau patru soldați și ne-au zvârlit în mașină aceste lucruri ei singuri. Ne-au dus la Călărași și ne-au închis într-un vagon pentru vite, am stat pe-o „nară”. Frații cei doi îmi stăteau alături și eu stăteam la margine și-i păzeam să nu cadă jos. Dar pe mama au luat-o de lângă noi și au dus-o, pentru că era foarte bolnavă, avea scurgere mare. Au dus-o într-un vagon și n-am văzut-o cât am mers, adică 18 zile, deloc...  La Călărași ne-au ținut două zile și în a treia ne-am pornit... Tatăl a venit la noi acolo, nu era nici el și nici fratele acasă când ne-au luat, ei erau duși cu lucrul pe deal. El se ducea la cosit noaptea, strângea lucerna, strângea fânul. A venit tatăl la Călărași cu mâncare, cu una, cu alta... dar...

Tatăl și fratele au venit în dimineața ceea, când tocmai s-a pornit trenul ei au ajuns acolo, cu căruța, cu mâncare. Ei nu s-au urcat, au rămas, fiindcă n-au reușit. Noi deja eram cu trenul la Chișinău, dar el spunea că tot se mai auzeazu răcnete...

Pe urmă, a umblat tot fugar și el, că se temea, tot auzea că trebuie să-l ia, să-l ducă, să-l împuște... și el era fricos tare.

Ei așa și au rămas în Moldova, fratele mai apoi a fost luat la armată, căci era din 1933, și a făcut trei ani și jumăte acolo. Pe el prin 51 l-au luat la armată, că noi în 55 ne-am întors. Tatăl a rămas să trăiască la o soră de-a mamei, când ne-am întors, tot acolo l-am găsit...Casa noastră a fost luată și în ea a trăit agronomul-șef și avea câini foarte răi, nici nu se putea apropia nimeni de poarta ceea.

Noi când ne-am întors în 55, frățiorii mei au vrut să vadă casa din care am fost luați, eu le-am spus să nu se ducă, să nu se apropia de casa ceea, căci tatăl ne-a scris când încă eram în Siberia că tare-s răi câinii și el nu se poate apropia

Era un om – Costea Țărnă de la noi din Bravicea, el a fost dus în România, din România a fost adus înapoi acasă și când l-au adus acasă, l-au ridicat iarăși în Siberia. El avea o fată și un băiat, învățau la Călărași ambii de învățători și i-au impus să lucreze toată ziua la gară: au dat copacii într-o parte care stăteau pe linia moartă și au făcut acolo ordine. Când au venit părinții lor, ei erau deja în vagon. Ne-au urcat și pe noi acolo. Într-un vagon eram 56 de familii!

Am mers prin tunele, am trecut Volga...

Cum a fost drumul spre Siberia?

Foarte greu a fost drumul încolo... O sutcă ne dădeau mâncare, altă sutcă nu ne dădeau... Răcneau copiii precum rag vitele pe deal când îs flămânde sau însetate... Mai ales, în cele trei sutce când nu ne-au dat mâncare, apoi era ceva strașnic! Cum răcneau toți „MI-I A MÂNCA!!!”. Atunci au adus-o pe mama din vagonul cela unde mai erau și doctori și au pus-o lângă noi jos, pe targă. Mai apoi ea s-a ridicat în picioare și a zis: „Ei, eu n-am mâncare să vă dau...”.

 Cînd am ajuns,  au venit mașini, căci într-o localitate lăsau câteva vagoane, apoi în alta... Și așa tot lăsau vagoane...

Unde v-au lăsat pe d-stră?

Noi am fost repartizați în regiunea Kurgan, raionul Olihovsk, sovhozul „Zarea”. Acolo când am ajuns directorul sovhozului a spus că ne-a pregătit baie, dar localnicilor le-a spus că vin din Moldova oameni cu coarne, cu cozi, și localnicii se tot uitau umblând împrejurul nostru: coarne n-aveam și nici cozi n-aveam, numai că eram toți de pe drum și eram toți cu fețele albe și galbene de foame.

D-stră sau frații d-stră nu v-ați îmbolnăvit pe drum?

Nu, am rezistat și nu ne-am îmbolnăvit, era omul ăsta Costea Țărnă din Bravicea și ne-a condus până acolo și a avut grijă de noi.

Acolo deja ne-au repartizat prin barace... În baraca ceea risipită, plină de ploșnițe, am găsit niște scânduri, ne-am făcut o lăițică mică și dormeam toți patru acolo. Dincoace dormea alți patru, tot o familie din Bravicea.

Baracile erau făcute toate din lemn, din bărne, căptușite cu mușchi de pădure... Of,  ploșnițe toată noaptea te mâncau de te jupuiau!... Pe unii i-au cazat în club și-au dormit acolo pe jos până le-au dat și lor barace. Pe urmă și-au mai făcut oamenii case, care au avut putere... , dar noi am trăit în baracă până am venit acasă! Odaia era micuță acolo de vreo doi metri pătrați. Plite nu erau, dar aveam o sobușoară cu o bucată de tablă unde puteam să ne facem mâncare. Și ne dădeau câte 200 de grame de pâine de secară pe listă.

A început mama să lucreze, se ducea la sovhoz și lucra și ei îi dădeau 700 de grame, dar nouă ne dădeau câte 200 de grame pe zi, la copii, și alta nimic. Nu ne mai da nici un cartof, nici grâu, nimic!

Cine mai trăiau acolo înafară de cei veniți?

În sovhozul cela erau reprezentanții mai multor naționalități: erau cazahi, erau tătari, mai pe scurt, vreo nouă naționalități.

La școală ați mers?

m-am dus la școală iarăși în clasa a patra. Elevii din cei locali ei îmi dădeau cu stiloul în ochi, să-mi scoată ochii! Erau ruși, unii mari deja, trebuiau să fie prin clasa a șaptea, dar ei abia făceau clasa a patra! Din „ieldâși” nu ne mai scoteau! „I*b tvoiu mati, ieldâși! Vași moldovane ubivali nașih russkih!”. „Dar ce, eu v-am ucis rușii voștri???”.

A fost de la început așa, dar și pe urmă tot aveau ciudă pe noi! Ne duceam după pâine și ne izbeau, ne dădeau într-o parte, să nu luăm, să nu stăm în rând acolo și ne numeau cum numai le venea la gură! Așa a fost!

Relațiile cu localnicii și cu reprezentanții celor nouă naționalități s-au mai schimbat cu timpul sau nu?

Cu rușii am mai avut limbă comună, dar cu tătarii nu prea. Ne-a spus directorul sovhozului Ivan Stepanovici să nu ne ducem să luăm apă de la ei din fântână, căci ei îs mai răi. Ne-a spus să nu ne apropiem de dânșii.

Dar cu rușii?

Dar cu rușii mai vorbeam. Erau rusoaice multe pe acolo, găseam limbă comună cu ele, dar cu tătarii, cu cazacii nu comunicam.

Au fost, spuneați, alte familii care au ieșit din barace și și-au făcut propriile case..

Dar n-au prea ieșit multe familii. Care și-au construit singuri, au făcut un rând de case mai lângă pădure, dar le-au făcut din kirpici din pământ. N-au făcut din lemn că ploșnițele ne mâncau tare și din cauza ploșnițelor au făcut kirpici din pământ.

Și de la noi din Bravicea au făcut vreo trei familii, acolo unde era bărbat, era soție în putere, aveau posibilitate, dar noi ce am putut să facem? Mama n-a putut să facă nimic...

Cu tatăl și cu fratele ați corespondendat?

Da, ne scriam, ne trimiteau colete... Bani ne mai trimiteau și ne ajutau, pentru că era greu, cu două ruble nu trăiai - tot era scump.

Tatăl n-a vrut să vină la d-stră?

A vrut să vină, dar mama i-a scris să nu vină, ci să scrie pe la instanțe să ne permită să ne ducem noi acasă... „Te rog, fă ce-ai face, dar scoate-mă să mă duc acasă de aici!”. Tatăl des ne scria scrisori. Și când ne-au dat drumul, ne-au permis să plecăm doar nouă, copiilor. Mamei nu i-au permis să meargă cu noi.

Mama unde lucra acolo?

Mama lucra la cosit pe deal! La îngrijirea vitelor a mai lucrat: și mulgătoare, și „teleatniță, și numai nu știu ce n-a lucrat. Sovhozul avea foarte multe vite, avea multe vaci, avea mulți cai, avea mulți porci, oi multe... Erau pășuni acolo cât vedeai cu ochii... Dacă intra tractorul de dimineață dintr-un capăt de ogor, atunci tocmai seara el ajungea în celălalt capăt. Semănau numai vic, mazăre, ovăs  - îi mai spuneau „Pobeda”. Pentru vite semănau și îl coseau mai apoi. Scârtele nu le mai aduceau acasă, ci lăsau tot pe deal. Se duceau iarna, tăiau o bucată de scârtă și cu tractorul o aduceau. Iarna era un frig de 40 – 50 de grade.

Ați spus că la început vă hrăneau...

Primele trei zile după ce-am ajuns acolo nu ne-au dat mâncare deloc. Răcneau strașnic și copiii, și bătrânii. Trei sutce e mult!

Când ați ajuns, mama deodată a mers la lucru?

Nu, la început ne-au dat pace, ne-au dus în barace, ne-au dus la baie. Acolo mai era un mare lagăr unde erau ținuți băieți din Germania, fete și băieți erau luați ca prizonieri. Au fost ridicați de pe la liceele din Germania. Așa ne-au spus rușii, dar noi n-am reușit să-i prindem pe ei. Până a ne aduce pe noi, pe ei i-au îmbărcat și-au zis că-i duc în țara lor. Dar Domnul știe unde i-au dus.

Unele rusoaice, căci erau pe acolo și rusoaice cuminți, ne-au spus că i-au dus la baie, i-au îmbrăcat cu cufăici și pantaloni și au zis că-i duc în țara lor, dar ei tăiau pădure, pădure toată ziua tăiau... Apoi iată ei cu picioarele lor au frământat pământ, au făcut kirpici și și-au ridicat ei singuri o baracă de accea. Apoi iată, în locul lor, mai apoi, noi moldovenii am venit.

Haine v-au dat când ați ajuns acolo?

Nu, nu ne-au dat nimic. Absolut nimic!

În iarnă cum ați intrat fără haine?

Iată așa am intrat în iarnă, care mai călcam pe zăpadă desculț, care stăteam numai prin casă...

Și cei care mergeau la lucru?

Noi i-am scris tatălui și el ne-a trimis pâsle, ne-a trimis îmbrăcăminte. Ce-aveam să facem!...

Mama primea bani pentru lucru?

Primea câte o sută, o sută și ceva de ruble... parcă mulți bani ne dădeau?... Copeici!...

Acolo era magazin?

Magazin era...

Cât se putea de cumpărat de o sută de ruble?

Ei, ce puteai să cumperi?... Cât cumpărai pâinea și cartofii...

Cât costa un kilogram de cartofi acolo?

Cartofii erau ieftini acolo... Eu mă duceam cu ziua la rusoaice la muncă, la scos cartofi. Dânsele aveau grădini pe lângă case. Mă duceam și scoteam cartofi toată ziua și din zece căldări îmi dădea o căldare și mie. Mă duceam de la una la alta și tot așa, ca să ne putem hrăni! Ce aveam să facem! Și la școală mergeam, dar și la scos cartofi, căci trebuia să mâncăm, ne era a mânca!

Mama nu putea merge la tăiat pădure, trebuia să tai lemnul cela, trebuia să-l cubezi, să-l așezi... Ăsta-i lucru greu! Ea se ducea la coasă mai mult, la încărcat, a fost paznic la vite, mai mult ca paznic de noapte la vite a fost.

Mai târziu am lăsat școala și m-am dus și eu să lucrez „teleatniță” (îngrijitoare de viței – a.t.), pentru că mama nu putea să ne întrețină nici cu mâncarea, nici cu îmbrăcămintea. Trebuia de câștigat. Am lucrat și ca mulgătoare.

V-aș ruga să-mi descrieți o zi de muncă a d-stră...

Spre exemplu, când lucram ca mulgătoare, în grija mea era să mulg 24 de vaci. Aveam atunci 17 ani. Uitați-vă ce degete am, asta de la munca la vaci! Lucram acolo, fiindcă era mai cald în „scotnicele” celea. La tăiat pădure era mai frig, dar acolo măcar era mai cald...

Și acolo mama era paznic de noapte. Unul într-o bună zi s-a dus și a dat drumul la vreo 50 de junce, ele erau în al patrulea an, trebuia toate să fete...  Și ele s-au pierdut... A venit mama acasă bocind și ne-a spus ce s-a întâmplat. I-am zis: „Taci, mamă, c-o să le găsim...”. „Dar cum o să le găsim?”. „O să le găsim, mamă!”.

Era acolo un brigadier Ghenadie Pancințev și eu l-am rugat să-mi dea un cal. Nenea Costea Țărnă era „konnik”, lucra la cai. L-am rugat și pe el să-mi dea un cal, dar să-mi pună pe el o șa bună. M-am urcat dimineață pe la orele opt și tocmai seara la șase le-am găsit într-un sat, Kliukino, toate vitele astea erau închise. O sumă mare de bani ar fi trebuit să plătească mama pentru stricăciunile pe care le-au  făcut pe ogoare. Cineva m-a sfătuit să stau acolo și să pândesc când paznicul se va duce la mâncare și eu să le dau drumul pe ascuns și ele vor fugi înapoi la sovhozul nostru. Așa și-am făcut! Dar nici nu știu când le-am dat drumul și nici nu știu când am fost pe cal. Și când m-a ajuns el, m-a ajuns la jumătate de pădure i-am zis: „Gata, deja-s ale noastre!”. Și iată așa le-am adus înapoi, în sovhoz...

În cazul în care nu le găseați, ce avea să se întâmple?

Nu știu ce-avea să fie...

Deci, ziua dstră de muncă...

Dimineața la patru trebuia să fim la fermă, să mulgem vacile. După asta făceam curățenie, spălam vacile, le pieptănam, le hrăneam, curățam încăperea, era așa ca pe masa asta în „scotnicele” celea. Vara ele pășteau, dar iarna ele erau înăuntru toate. Eu aveam 24 vaci în răspunderea mea. Lucram de la 4.00 până la 10.00, când venea deja schimbul al doilea, deja nu mai eram toată ziua, dar la început, eram toată ziua, le făceam pe toate trei mulsori. Eu când am venit înapoi în Moldova și am văzut cum mulg aici vacile... mizerie!

Mizerie?...

După ce m-am căsătorit, am venit la Crăsnășeni, în raionul Telenești. Când m-am dus acolo la fermă și când am văzut cum mulg vacile, nu mi-a plăcut! Unde am lucrat eu era curățenie mare: pe vacă o spălai, o duceai la „rodilkă”, trebuia și copitele să i le speli, să fie curată ca o fată mare... Dar aici nu, aici era murdar, toate mulgătoarele turnau laptele într-un bac, mai turnau fel de fel...

În Siberia cum se turna?

Acolo stătea brigadierul iată în centru așa cum stați d-stră  și era merca și fiecare din cele 150 de vaci avea numărul său, le știam la toate numerele, acum le-am uitat... Nr. cutare de la vaca cutare... turnai atâtea kilograme, el scria: lactare atâta...

Dar dacă luai un borcan de lapte acasă?

Dar ce-mi trebuia? Eu mă duceam și cumpăram, era 25 de copeici litru de lapte.

Păi erau frații mai mici...

Mă duceam și le cumpăram un borcan de lapte. Ce, pentru un borcan de lapte să mă pun în pericol?...

Ce putea să se întâmple?

Puteau să mă pedepsească, să mă judece... Se mai întâmplau și din astea... Puteau să te judece pentru vreo două litre de lapte. Eu mă duceam la rusoaice care aveau vaci și cumpăram lapte...

D-stră n-ați avut pe lângă casă animale?

N-am avut nimic noi acolo. N-am putut să ținem nimic, - era greu de ținut. Trebuia să cosești, trebuia s-aduci, dar era greu, frig. Greu de umblat prin pădure, greu de cosit, greu de adus...

Grădină tot n-ați avut?

Nu ne-au dat nimic nouă!

Pentru iarnă pregăteați ceva conserve?

Dar ce puteam găti, căci n-aveam ce!...

Care era regimul d-stră alimentar, spre exemplu, pentru o zi de iarnă? Ce mâncați?

Iarna cumpăram de la magazin crupe de ovăs, de grâu și cartofi... și atâta.

Carne?

Carne... dacă cumpăram câteodată când și când câte un kilogram de carne, dar nu prea cumpăram noi... mai mult lapte...

Legume în afară de cartofi?

Nu erau acolo legume... N-am văzut nici mere, nici poamă,  nimic... Ne mai trimitea tatăl de acasă fasole și mai fierbeam...

Vara?

Vara – ceaiuri, terciuri tot...

Din pădure ceva?

În pădure nu era nimic...

Nu erau ciuperci, spre exemplu?

Ei, erau un fel de ciuperci, dar ne era frică de ele... Pește mai era mult, noi peștele îl cumpăram atât de la magazin, cât și de la oameni care aduceau și vindeau...

Dar acasă, până la deportare, mama făcea conserve pentru iarnă?

Ei, acasă mama făcea... usca fructe... una, alta...

Dacă se îmbolnăvea cineva acolo, unde mergea? Era vreun punct medical?

Nimic! În sovhozul cela era un singur doctor – Ana Vasilievna. Chiar când s-a îmbolnăvit mama, eu m-am dus la dânsa și dânsa mi-a spus așa: „Ei îi trebuie numaidecât operație!”. Eu am întrebat-o atunci: „Ana Vasilievna, și va scăpa dânsa?” Și ea mi-a spus că se va vindeca. A luat-o ea pe mama în săniuță, era iarna, și a dus-o la Olihovka, distanță de 18 km. Acolo făceau operații. A dus-o și i-au făcut operație de apendicită, căci era spart la ea... A fost greu. A stat o lună de zile în spital și, mai apoi, au adus-o acasă. Dar care se îmbolnăvea de plămâni sau altceva serios, nu mai scăpa. Acolo-i înmormântau.

Mulți au murit?

Au murit. De la noi din sat au murit mulți! Chiar omul ăsta despre care v-am vorbit avea o fiică Jenea și a murit acolo de 22 de ani. A ridicat la combină greu, a transpirat și s-a îmbolnăvit de plămâni. Ea a putut fi vindecată, dar cum să se ducă, dacă nu-i permiteau nicăieri să iasă de acolo! În fiecare dimineață venea unul, comandantul Maximov, militar, și ne întreba: cutare, cutare, cutare este? Și asta în fiecare dimineață până am venit acasă! Și dacă oamenii se duceau la lucru, spre exemplu, la brigadierul cutare – atâția oameni, la cutare – atâția... Așa era. Noi deja ne temeam să nu ne ia și să ne mai ducă iarăși pe undeva...

Au fost cazuri c-au fugit de acolo?

Au fugit... Din sectorul doi, - vtoroi uceastok – cum îi spuneau, - a fugit un om de la noi din sat, unul Iacob Cangea și o femeie din Săseni împreună cu fiica ei. Au pus semne, saci, chipurile îs duse la muncă, au încuiat ușa și, oricum, ie-au ajuns aproape de orașul Șadrinsk, acolo era cale ferată. Au mers vreo săptămână, vreo 70 de km și au obosit, era mult! Ie-au prins cum dormeau pe o scârtă sus. Ei au fugit împreună tuspatru. După ce-au fost prinși, i-au ținut vreun an de zile într-un beci. Dar ne povestea tanti Nadia ceea: „Lui Iacobaș al meu când i-au tras vreo două palme în cap! „Tu, ghiuj bătrân, tu le-ai îndemânat și pe dânsele, tu ai fost în frunte!” Așa l-au mai lovit de tare!... Dar știi, Varvară hăi, că la noi în Moldova se coace deja poama!”. „Tanti Nadia, rabdă..., poate ne-or da drumul!” Ea trăgea speranță că totuși trebuie să vină acasă și gata!

Și așa am stat acolo până ne-au dat drumul nou, la copii! Noi am venit, cinci copii, primii în Moldova!

De ce cinci copii?

Noi am venit trei: eu și ăștia doi frați ai mei, una din Săseni și unul din Onești. Eram mai mici de 18 ani și ne-au dat drumul.

În ce an s-a întâmplat?

Asta a fost în 1955,  pe data de  întâi septembrie ne-am pornit.

Dar de ce mamei d-stră nu i-au permis?

Mamei nu i-au permis, pentru că ieșise atunci un ordin că copiii până la vârsta de 18 ani au dreptul să meargă să trăiască unde-or vrea.

Ne-am întors la Bravicea,  l-am găsit pe tatăl. El era la sora mamei, tanti Nicuța (ea a murit astă toamnă). Când am venit, am ajuns până în Călărași, iar din Călărași n-aveam cu ce să venim, că era deja noapte...

Țin minte că la gara „Kievskii” („Kievskii vokzal”), în Moscova, l-am pierdut pe fratele cel mai mic. A ieșit cu un om din Jmerinka după harbuji ori nu știu după ce s-a mai dus el acolo. Nu l-am găsit o sutcă și o sutcă am stat în gara ceea. El știa limba rusă, doar limba rusă și-o știa.

Frații d-stră au făcut școală acolo?

Ei erau mici. Unul l-am adus în clasa a doua aici, căci acolo a reușit să învețe doar clasa întâia. Mai departe, el s-a dus și a învățat în școală rusă din Bravicea. A absolvit zece clase. Dar, mai apoi, când a dorit să meargă la studii peste tot era în limba moldovenească. Tatăl i-a reproșat: „Măi Mișa, măi, ți-am zis să mergi să înveți în limba moldovenească. Avea să-ți fie mai greu un an-doi, dar, mai apoi, avea să-ți fie mai ușor!”.

Unde a vrut el să meargă să învețe?

El s-a dus să învețe de învățător la Chișinău... Iar acolo studiile se făceau în limba moldovenească. S-a chinuit el și oricum a învățat! A făcut studii superioare cinci ani de zile! Și-acum este, trăiește în Lozova. A fost profesor, deja e la pensie. Și ăsta din Călărași a ieșit deja la pensie. Și dânsul tot profesor a fost!

D-stră când v-ați întors unde ați trăit?

Am trăit la sora mamei, dar acolo erau mulți, căci ea îi avea pe ai ei trei copii, bărbatul și ea... Trăiau într-o casă mică cu două odăițe.

De acolo ne-am dus la altă soră a mamei. Ne-a permis să ne facem în casa cea mare sobă și am trăit acolo o iarnă. De acolo ne-am mutat într-o casă părăsită tot în Bravicea. Tatăl mi-a zis: „Hai s-o ungem!...”. I-am răspuns: „Tată, tare m-am săturat de uns case, sunt un copil, dar m-am săturat deja de muncit atâta, să le ung, să le facem, trăim puțin în ele și iarăși ne mutăm!...”

Am trăit o iarnă și o vară în casa ceea. În a doua primăvară ne-am mutat in apropierea morii. Acolo stătea un evreu care a plecat la Telenești, iar casa a lăsat-o în chirie. Tatăl plătea pentru ea 70 de ruble pe lună. Din casa asta m-am și căsătorit.

Mai apoi, se auzea iarăși c-o să ne ridice... C-o să ne ducă iarăși...

D-stră în sat cineva vă reproșa, vă amintea c-ați fost deportați?

Probleme n-am prea avut, nimeni așa nu ne mai amintea în afară de faptul că Mândru ăsta ne tot încolțea. Nu demult a murit. A fost un om foarte rău! El a fost foarte mult timp milițian la noi. Pe câți el i-a băgat la închisoare fără vină!!! Pe câți i-a alungat, i-a impus să plece din sat! Pe noi nu suporta să ne vadă, ne numea „kulaci”!

Dar nouă acolo în Kurgan ne-au spus la fiecare pentru ce a fost deportat. Pe tatăl îl ridicase pentru c-a avut prăvălie pe timpul românilor, așa ni s-a spus. Dar noi n-am avut prăvălie! Ei ne-au pus un motiv fals. Și așa la toți au găsit motive, că unu-i cuzist, că altu-i „kulak” și tot așa... Oamenii erau vai de ei, n-aveau pe ce târî pantalonii..., dar i-au dus! Mai pe scurt, au distrus Moldova!

D-stră unde ați lucrat după întoarcere?

Peste doi ani, în 1957 s-a întors și mama... de Sfântul Vasile. În toamnă aceluiași an eu m-am căsătorit și am plecat în Crăsnășeni și acolo am lucrat în sovhoz și ca bucătar.... Dar am mai lucrat șapte ani de zile la Punctul medical ca și infirmieră.

Mama după ce s-a întors a trăit cu tatăl d-stră împreună?

Da, sigur c-au trăit împreună. Și-au cumpărat casa lor din care chiar am fost ridicați. Zece mii au dat pe casă și nouă mii pe sarai! Anterior trăise un agronom în ea, mai apoi altcineva, niște băieți... Pe urmă i-au scos din casă și au trăit cu alde tata într-o ogradă. Casa este și-n ziua de azi, o ține fratele deja, căci tatăl i-a spus așa: „Să n-o vinzi! Așa s-o ții să șadă!”. Nu stă nimeni în ea, dar el o ține. Dânsul stă în Călărași, dar vine, o îngrijește. Are o viișoară bună, tatăl încă a pus-o... 18 ari de vie lângă casă, are copaci buni, fântână în grădină, robinet... îi bine acolo! Peste tot îi bine, dacă omul lucrează, se hrănește. Dacă nu lucrezi, nu-ți dă nimeni degeaba.

Așa am ieșit și la pensie cu 70 de ruble...

Ce pensie aveți acum?

Acum am 750 de lei. E puțin, dar ce să facem?... Unde să mă duc?

Acum stați în Orhei?

Eu am vândut casa de acolo, am doi copii – un băiat și o fată. Fata e aici în Orhei. Am văzut că n-am pe nimeni, băiatul e dus, soțul a decedat, zece ani în toamna asta se împlinesc. Am lăsat acolo tot, am vândut casa mai mult degeaba (făcusem două case în Crăsnășeni) și am venit la fiica, aici la Orhei. Băiatul are zece ani de când a plecat la muncă în Italia, are familie și el: un băiat și o fată. Băiatul e cu dânsul, fata învață la medicină la Chișinău, soția e în Crăsnășeni, are casă, are tot...

Ce atitudine aveți față de destrămarea fostei URSS și apariția Republicii Moldova independente?

Cred că nu-i nici o lege, nici o putere dreaptă... Care și cum intră la putere... Câte milioane vin în Moldova asta, ce se face cu ele? Iată, bunăoară, eu am bonurile astea și carnete făcute în baza lor... Cum adică, nu s-a vândut benzină până acum să ni se întoarcă și nouă bani? Am și acum carnetele celea... ce să fac cu ele? Și bani am avut pe conturi, am rămas cu carnetele... ce să fac acuma cu ele? Cine s-a făcut milionar?... Care a intrat pe ici, pe dincolo... mă rog, sunt milionari... Cum spunea și Mișin, cinci mii de lei pentru el nu sunt bani...

Dacă e să te duci în Chișinău, să iei și să-i numeri pe toți, majoritatea sunt ruși. Ce moldoveni sunt? Și toți îs la putere...

Acum moldoveni îs la putere...

Nu! Și eu văd când iese ei toți... Degeaba iese Voronin cu drapele, ce-i mai trebuie lui, eu nu înțeleg... A fost el opt ani la putere, ce-a făcut el opt ani de zile?! Nimic! El numai pentru dânsul și-a făcut: ba ici și-a luat pădure, ba dincolo vilă..., mașini luxoase, avioane, iată ce-a făcut!

Dar sunt la țară babe bătrâne care merg în cârjă și n-are o bucățică de pâine pe masă s-o mănânce, dat îl votează!

Pământul a devenit tare înțelenit la noi în Moldova... și de ce? N-are lumea cu ce lucra pământul! Pensia e mică. Iată, bunăoară, eu în Crăsnășeni am două hectare de pământ, dar ce eu o să merg să le lucrez? Stă așa pământul... Am avut livadă, din ea toți își taie lemne de foc... Via am mai dat-o la un om, i-am spus să-și ia poama, dar măcar s-o îngrijească, să n-o taie... Dar restul nu-i nimic,  e tot pârloagă...

Acum ce se întâmplă, după ce s-a schimbat puterea?

Și acum nimic nu fac! Numai ce i-auzi cu alegeri... Pentru ce atâtea alegeri??? Cât se poate de ales??? Au pus președintele ăsta, nici nu-l auzim când vorbește... Are el cuvânt vreodată sau nu?...

Ăștia care ne conduc acum sunt ruși sau moldoveni?

Sunt și ruși printre ei!...

Dna Pârnău, vă mulțumesc mult pentru interviu.

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 14 august 2012

Trascriere din 14 mai 2013