Nicolau (Ciochină) Ecaterina Grigore, a.n. 1941, or. Nisporeni

Dna Nicolau, spuneți cînd și unde v-ați născut; povestiți-ne Vă rog despre părinți, frați, despre familia d-stră...

M-am născut în 1941, la Nisporeni, în centrul orășelului, părinții s-au numit Grigore și Vasilisa. În total, am fost șapte copii în familie, patru surori și trei frați.

În 1946, dacă nu mă-nșel, ne-au naționalizat casa și pe noi ne-au dat afară din ea. De pe front era venit fratele mai mare, care a fost rănit. Dânsul era căsătorit. Tatăl s-a adresat la Sovietul Sătesc, întrebîndu-i unde să se ducă cu o așa familie mare, în luna noiembrie, toamna tîrziu? Acolo i s-a spus „să se ducă în Prut cu toată familia”.

De ce v-au confiscat casa?...

Fiindcă le trebuia spațiu locativ. A trăit, mai apoi, acolo președintele executivului, secretarea executivului.

Ne-am dus noi la o bunică, la Vărzărești, mama vitregă a mămicăi, ea ne-a primit într-o cămeruță pe toți câți eram. Am stat la ea din 1946 până în 49, în iulie, când ne-au și deportat.

Ce gospodărie ați avut d-stră până la expropriere?

Atunci ne luase numai casa, dar nu și pământurile. Aveam atunci vacă, boi, probabil, că aveam. Cai nu prea cred să fi avut în timpul cela... Am trăit la bunica, și tocmai în 1949 tăticul se pregătea să facă iarăși casă undeva, pentru că era familia mare. Era și fratele cu noi, venit de la război (a fost și rănit, se și căsătorise între timp).

Stăteam la bunică întro cămeruță: tatăl, mama, eu, sora. Altă soră mai mare era la mănăstrire, la Vărzărești, dar în noaptea când ne-au ridicat ea a venit, că trebuia să meargă la prășit a doua zi. Au căutat-o acolo la mănăstire și n-au găsit-o, căci ea venise la noi. Tăticul nu era acasă, fiindcă el în ziua ceea a plecat la Bucovăț să dea „postavka”. Dânsul a venit târziu acasă și, ca să nu ne mai deranjeze, s-a urcat în pod să se odihnească.

Când au venit să ne ridice, el s-a trezit de gălăgie mare, noi plângeam, mama, la fel, era speriată și cu copil de 10 luni. Tatăl s-a coborât din pod, s-a adresat la soldatul care era prezent, spunându-i că el e stăpânul casei, și i-a spus de ce nu era la moment în casă. Acelora le-a părut bine că tatăl n-a fugit și ne-au dat voie să ne mai luăm câte ceva. Știu că ai mei au tăiat atunci un purcel. Am luat cu noi carne, dar pe-așa o căldură s-a alterat și am zvârlit tot. Nici nu era posibil să pregătești ceva în vagonul cela, dacă acolo nici nu vă pot spune câte familii erau, era foarte mare desime în vagoane, foarte mare căldură, miros neplăcut...

Câți ați fost ridicați atunci?

Părinții: tatăl, mama... și, din copii: doi frați și trei surori și eu... în total – șase copii, al șaptelea, fratele mai mare, era deja căsătorit și el n-a fost luat cu noi. Pe toți ne-au urcat în mașină în centrul satului și ne-a dus spre Bucovăț. La Bucovăț ne-au urcat în vagoane. S-a pornit trenul și noi am început a plânge, a țipa. Până atunci n-am știut de tren, n-am știut ce-nseamnă asta și părinții nu ne puteau liniști.

După cum v-am spus, în vagoane era o grozăvie. Ne-am umplut de păduchi acolo, duceam foame, lipsă de apă. Trenul se mai oprea unde și unde pe la stații și se duceau câte doi oameni: unul cu un sac, altul cu o căldare și aduceau pâine și ceva sorbitură. Spre exemplu, dacă erau doi în familie, le dădeau o pâine; era unul – îi dădea o pâine, noi eram șapte în familie – ne dădea tot o pâine.

Și când am ajuns acolo, la fel... În Siberia primul an foarte greu ne-a fost! Trăiam acolo în baracele de pe teritoriul unui fost lagăr de prizonieri japonezi. Pe ei, probabil, îi eliberase... nu vă pot spune, nu știu. Dar unde ne-au dus pe noi, era totul înconjurat cu gard înalt de sârmă ghimpată.

Dacă e să revenim la călătorie... de care momente vă mai amintiți?

În drum, țin foarte bine minte (!) că se opreau pe la stații și ne coborau din vagoane ca pe vite și ne puneau să ne satisfacem necesitățile fiziologice sub vagon, pe toți alături: și pe bătrâni, și pe tineri, și pe cei mici. Ei bine, noi, cei mici nu aveam încă minte, dar ce puteau face cei bătrâni... sau domnișoarele, cavalerii?

În vagon la d-stră erau bolnavi, a decedat în drum cineva?

Nu, n-a decedat nimeni, dar bolnavi au fost, de la căldurile celea mari și mulțimea de oameni de acolo. Ușa era întredeschisă doar de-o șchioapă, să intre aer, stătea câte un bătrân pe acolo și-și trăgea suflarea. Pe la stații când ajungeam, imediat la ușă se posta un soldat cu armă, ferestruicile celea erau foarte mici, cu gratii. Cu vagoanele celea cărau vite, probabil: care stăteau jos, care stăteau sus, mai stăteau și pe la ferestre.

Când se oprea trenul pe la vreo stație, era un moș de la Vărzărești, moș Zglavoci, și el tot își scotea nasul și întreba santinela ce stație e, dar unde e, cum se numește... Erau unii că-i spuneau, dar alții se enervau și închideau definitiv vagonul, și deja ăștia din vagon se supărau pe moșul pentru că nu mai aveau aer cu ce să respire, căci îșa era închisă cu totul.

Când am ajuns iarăși la o stație, în regiunea Irkutsk, ne-au dat jos din tren, au venit  mașini și ne-au încărcat cu tot bagajul pe care-l mai aveam și ne-au dus la lagărul ăsta în care au stat prizonierii japonezi. Drumul era foarte rău, încă nu știu cum de nu ne-au răsturnat..., căci erau un fel de „kociki” (așa se numeau) – mlaștină acoperită cu iarbă. Păi iată, imaginați-vă, că mașina mergea prin locurile acelea și ne legăna ca-n vapor.

Când am ajuns acolo și ne-au lăsat în ograda ceea, care plângea, care se uita împrejur... Ne-au vârât în baracile celea și acolo erau ploșnițe, ceva strașnic! De noi li s-a făcut milă, că mămica o avea pe sora noastră mai mică de 10 luni, și ne-au dat uscătoria, unde-și uscau hainele prizonierii, acolo era o sobă micuță și pe suportul unde se atârnau hainele noi dormeam. Iar mămica toată noaptea pregătea bețișoare subțireluși și le punea în sobă și pe ele cratița și fierbea ceva de-ale gurii, să aibă dimineață cu ce-i porni la muncă pe tatăl și pe ambii frați și ambele surori.

Spuneți-mi, vă rog, cum era cu alimentația în primele zile după ce v-au cazat acolo?

Probabil, părinții au mai reușit să ia câte ceva de acasă, căci îmi amintesc că părinții prăjeau grăunțe la un cotlon afară. Acolo, probabil, era vreo plită de fier ceva. Mai avem un cuscru de la Desești, dânsul acuma prin Chișinău locuiește, apoi el atunci sărmanul, micuț fiind, căuta prin țărnă și strângea câte un grăunte, pe unde-l găsea, și-l mânca. Dacă strângea mai multe, atunci venea și o servea și pe surioara mea, care era de zece luni, căci socotea dânsul că și ea trebuie să mănânce și să nu moară.

Asta a fost în primele zile, mai apoi au venit rusoaicele din colhozurile de la fața locului. Ele au aflat că noi suntem acolo și au venit. Și, imaginați-vă: pe un covor moldovenesc, din ăsta care avem noi, mama schimba un litru-două de lapte. Ele veneau cu produse: cu lapte, cu ouă... Iarna veneau cu varză înghețată, lapte tot înghețat îl aduceau. Îl puneau în cratiță, puneau o linguriță de lemn, mai apoi, o puneau la foc și o dezghețau la fund și o zvârleau în sac, sacul îl luau în spate și veneau la noi, la stația 115 să ne hrănească. Produsele le schimbau pe țoale, pe perne, pe covoare. Bani n-aveam atunci, dar, după câte mi-amintesc, mai luasem de acasă doi saci de floarea-soarelui, mai luase porum ori mălai, nu știu, nu vă pot spune, că nu-mi pot aminti chiar tot... Și, iată, așa am trăit noi în prima perioadă...

Administrația lagărului vă hrănea?

Păi, cum să ne hrănească? Iată tocmai acum am vrut să vă povestesc cum veneau cu săniuța, și în ea aveau o lădiță și pentru fiecare familie, dar familii erau multe acolo, nu vă pot spune anume câte. Pentru fiecare aduceau câte jumătate de kilogram de pâine. Noi eram șapte și ne dădeau jumătate de kilogram de pâine și era, spre exemplu, o femeie singură, și tot jumătate de kilogram de pâine primea. Și iată stau acum și mă gândesc: ce mânca mama, ea alăpta, avea copil mic... Toți se duceau la lucru, toată ziua tăiau lemne la pădure: și iarnă, și toamnă, și vară și, imaginați-vă, cu 50 grame de pâine! Dar și ce pâine era, de cea neagră de secară, cleioasă, acră... Nu știu cum au rezistat...

Dar alte posibilități de a vă întreține nu mai erau?

Nu... Doar dacă au început să lucreze, au început a primi leafă. Dar s-a mai întâmplat ca șeful să fie unul „bun”, și-a însușit sume bune pentru el, dar pe oameni îi fura, le plăteau salariu câte trei ruble pe lună. Mai apoi acest șef a fost judecat și a plecat.

Mai târziu, lucrau frații: unul lucra ca șofer, altul ca tractorist, primeau bine, era deja magazin și în magazin de acum se găseau de toate celea, nu ne mai dădeau pâinea la limita respectivă.

Noi eram la kilometrul 115, era și stația de la kilometru 110, dar nu era așa distanță între dânsele, până acolo erau vreu 5-6 km, poate și 7 o fi fost. Acolo erau în lagăre ăștia judecați, pușcăriașii. Acolo era și echipa care-i păzea, pentru ei aduceau toate celea la magazin. Fiind trimiși de părinți, ca copiii, iarna ne luam săniuțele și mergeam după pâine. Și dacă mai rămânea pâine după ce cumpărau toți lucrătorii lor, ne dădeau și nouă, iar dacă nu rămânea, așteptam până seara și ne mai dădeau și nouă câte o pâine. Noi, copii flămânzi, pe drum spre casă mîncam pâînea, mai că nu mai rămânea nimic din ea... (râde).

Noi mergeam după pâine la kilometru 110. Mai multe fete s-au dus să lucreze acolo, o soră mai mare s-a dus să lucreze ca dădacă la o rusoaică, ținea un copil. Ne mai duceam și la kilometru 117, la magazin, acolo era și școala..., dar primele patru clase le-am făcut la 115.

În Moldova ați reușit să mergeți la școală până la deportare?

Da, aici am terminat clasa întâia, dar când am mers acolo, am mai făcut încă odată clasa întâia. Din septembrie am început-o cu școala și, imaginați-vă, era tot în limba rusă și noi nu cunoșteam nici un cuvânt. Dar cu noi a fost deportată Zaharova Valentina Ivanovna, dânsa era din raionul Strășeni și era învățătoare. În primul an n-au luat-o la serviciu de învățătoare, dar în al doilea an, pare-se, au acceptat-o în funcție. Și noi mai aveam noroc de ea, căci ne mai explica câte un cuvânt, ea doar cunoștea... Ea ne mai traducea și noi ne puteam pregăti de ore.

Mai apoi, am trăit la kilometru 115, ai noștri lucrau la tăiat pădure. Erau niște mașini lungi, cât îi copacul de lung, de 14-15 metri, mașinile celea se numeau „lesovoz” și încărcau bârnele cu mâinile, nu erau macarale, cum sunt acuma. Când au terminat acolo tăierea pădurii de jur împrejur, ne-au mutat la kilometru 117, acolo era stația Tupic.

Eram prin clasa a cincea când ne duceam iarăși la magazin după pâine (patru clase le-am făcut la kilometrul 115, clasa a cincea deja o făceam la 117, iar, când eram a șasea, ne-am și mutat acolo cu traiul). Și stăteam noi ore la rând după pâine, dar veneau rusoaicele și ne puneau cotul în piept și strigau: „Не давайте им хлеба, эти не наши!”. Ieșeam plângând și așteptam până luau ei toți și, după cum v-am și spus, dacă mai rămânea pâine, ne dădeau și nouă câte una, dar dacă nu..., veneam acasă cu nimic.

Odată ne-am dus cu mai mulți, eram și eu, era și sora și așteptam..., era tocmai ora mesei și închisese magazinul, iar noi așteptam să vedem ce mai rămâne și poate ne vor da și nouă. Și treceau pe alături oameni, trecea și o femeie cu un copil, care, văzându-ne pe noi a întrebat-o pe acea femeie: „Мама, это цыгане?”. Și se uita cu spaimă la noi, de parcă ar fi fost cine știe ce învățat de maică-sa. Iar mama lui i-a răspuns: „...цыгане!”

Am trăit noi acolo din 1949 până în 1957.

Ce se întîmpla dacă se îmbolnvea cineva? Era vreun punct medical acolo?

Era o soră medicală acolo, dar era și la raion... Iată, eu vă pot spune de mămica, căci din cauza lipsei de alimente, a foametei, a început a slăbi. O mai avea pe Marusea mică și mama a pierdut vederea. Și numai atât...când ieșea noaptea afară, dacă era cerul senin și luna pe cer, doar atâta lumină vedea – punctul alb al lunii, mai mult nu vedea nimic. Și fratele mai mare atunci a dus-o (numai nu știu unde... ori la Ciunka, la raion, sau la Taișet la spital) și acolo i-au explicat că dânsa a slăbit tare, organismul e definitiv istovit și trebuie să-i găsească ficat de vită, să mănânce ca să i se întoarcă vederile. Probabil că așa a și fost, mai apoi mămica și-a revenit.

Când s-a întâmplat asta?

Asta a fost prin 1951, ăștia au fost primii ani de deportare, cei mai grei. Vă spun, ai noștri de lucrat lucrau, dar de primit leafa, n-o primeau, pentru că șefii o furau. Dar pâine n-aduceau de-ajuns, mai ales în primul an, tot atunci am trăit în baraca ceea, iar când am ajuns primăvara, au săpat alde tăticul bordei, bordei adevărat. L-au făcut mare, era cam cât e odaia asta și cealaltă, așa alături, sobă pe mijloc era și toată iarna făceam focul. Îmi amintesc că era cam de douăzeci-treizeci de centimetri gheața pe fereastră, iar pe gheață promoroaca. Ferestruicile erau mici, pentru căi nu le puteai face mari din cauza frigului. Toată ziulica se ținea mama tot de ros promoroaca ceea. Ligheane întregi de promoroacă rădea de pe fereastră, era întuneric în casă, nu se vedea nimic. Și așa am trăit în bordeiul cela.

Lumină electrică nu era?

Nuu..., de unde lumină? Nu, nu...

Dar în baraca ceea unde ați trăit?

Nu era nici acolo lumină... De unde să fie lumină acolo?

Seara cum vă descurcați? Aveați lumânări?

Probabil că lumânări, că lampă nu-mi amintesc să fi avut..., nu era așa ceva. Deja când ne-am mutat cu traiul la Tupik, acolo era lumină. Acolo deja făcuse case din astea „șcitovâie doma”, probabil ați văzut și la noi, din scânduri, înăuntru ele aveau steclovată pusă... Înuntru puteam să lipim doar hârtie, fugeau șoarecii bine pe sub hârtia ceea toată noaptea, trebuia să-i „vânăm” să nu cadă peste noi... Și iată așa ne-a fost viața acolo.

Spuneți-mi, vă rog, cât de repede ați învățat limba rusă acolo?

Primul an la școală a fost mai greu, mai apoi, m-am mai deprins. Învățam ca papagalul, pe de rost tot, căci cuvântul îl învățam după carte, dar să înțeleg ce sens are, nu înțelegeam.

Îmi amintesc c-am avut odată în clasă cu fetele o convorbire, primisem nota „trei” și ele aveau note mai bune. Se interesau de ce se întâmplă așa. Dar eu le-am zis: „Fetelor, vouă vă vine mai ușor, că-i limba voastră și voi o înțelegeți, dar eu nu-s rusoaică...”. Atunci ele au făcut niște ochi cât cepele și m-au întrebat: „Kак ты не русская?...”. „Iaca așa, nu-s rusoaică...”, le-am zis.

Relațiile cu colegii de clasă cum erau?

Nu era nici o problemă, n-aveam nimic cu ei...

În afară de moldoveni erau și reprezentanții altor naționalități?

În 1949 ne-au deportat pe noi acolo, în 1950 i-au adus pe ucraineni, pe cei din vest. Când i-au adus, ne-au speriat, spunându-ne că sunt „banderovțî”, de la Stepan Bandera, că ei sunt bandiți și omoară lumea.

Și, într-o zi, când stăteam noi în casă, îmi amintesc că și tatăl, și mama era, a venit un ucrainean de acela la noi în casă. Ei, după obiceiul nostru, era icoană în casă pusă, - ne-au permis și am luat-o cu noi de acasă, dar poate părinții n-au arătat-o, au ascuns-o... nu știu... . Și iată că omul cela a intrat în casă, iar tăticul a privit spre mama și a zis: „Avem un topor acolo sub pat, în caz de ceva, ne-om apăra noi”. Și iată că omul cela a intrat în casa noastră, a văzut în colț icoana, și-a făcut semnul crucii, s-a așezat și a început a vorbi cu noi, om ca toți oamenii.

Păi iată, cu ei am locuit împreună, ucrainenii și noi. Din Letonia, pare-se mai erau, dar la Tupik ei erau, nu stăteau cu noi.

Primii ani foarte, foarte greu ne-a fost, nu știu cum au rezistat părinții, cum au reușit s-o facă!... Dar au fost totuși cu sufletul împăcat că nu ne-au despărțit, dar ne-au dus pe toți grămadă.

Au fost și situații când despărțeau familii?

D-apoi pe cei deportați în 1940 pe toți i-au împrăștiat. Ei deja aveau experiența de atunci și pe noi, deportați în 49, nu ne-au despărțit...

Spuneți-mi, vă rog, când situația era deja mai bună, cum petreceați timpul liber, țineați sărbători sau nu?...

Părinții țineau sărbătorile religioase. Spre exemplu, primul Paște sărbătorit acolo, în baracă, d-stră n-aveți închipuire... acolo era iad... Unul cânta, unul plângea, alții chiar boceau, și noi, copiii, ședeam cu niște ochi cât cepele și ne uitam și nu puteam pricepe ce înseamnă asta, ce se întâmplă...

Iar de serbat, serbam Paștele, ne pregăteam tot timpul, dar asta în anii următori deja, dar în primul an a fost greu de tot. Din sărbătorile celelalte, Anul Nou, 7 noiembrie...

Fiind copii, în ce jocuri vă jucați vara, iarna?

Iarna ne dădeam cu sania, patinele, schiurile... Vara ne jucam de-a „mingea unsă”, în rusește se numea „lapta”, mai aveam „skakalka” (coardă – a.t.), ne jucam cu mingea, ca și toți copiii... Ne trimitea mama după pomușoare, mergeam după ele în pădure, a fost un caz când m-am rătăcit într-o duminică... Deja la kilometru 115 se terminase pădurea, ne mutasem la Tupik și tocmai începuse acolo altă tăiere de pădure, la vreo 18 km depărtare și noi eram duși acolo cu mașinile care cărau pădurea de acolo. Și ne-am dus noi destul de mulți în duminica ceea, am început a merge prin pădure, punând ca semne câte o creangă îndoită să putem găsi drumul înapoi. Și a început a ploua și turna așa de tare, că am lăsat și pomușoarele pe care le aveam cu noi le-am aruncat, nu ne mai trebuiau, căci ne-am rătăcit. Și am avut noroc c-am început să strigăm de răsuna pădurea de strigătele noastre și am dat de alți oameni care strângeau și ei pomușoare, ei se orientau mai bine, noi am mers după ei și am ieșit.

Sora mai mică, când ne-au permis să ne întoarcem acasă, în Moldova, avea șapte ani, era clasa întâia, și o întreba pe mama: „Dacă plecăm în Moldova, acolo pomușoare nu-s, ce-o să mâncăm noi?”. Ea avea impresia că pomușoarele-s principala sursă de hrană.

Ați putea restabili din memorie rația alimentară obișnuită pentru o zi... spre exemplu, ce mâncați dimineața, la amiază și seara?

În anii mai buni noi țineam capră, iarna țineam găini. Iată, cum stă masa, sub masă era loc, la margini făceam gratii, puneam un uluc și le hrăneam cu pâine, tăiam pâinea cumpărată de la magazin cubușoare și le dădeam. Mai tăiam apoi câte o găină, mai aveam ouă, lapte era câte puțin... Era deja mai ușor de trăit.

Ce fel de oameni locuiau prin părțile celea, localnicii de ce naționalități erau?

Erau ruși, și băștinași de acolo, dar și ruși deportați din timpuri mai vechi. Și mai erau din cei judecați și condamnați pe viață să nu se mai întoarcă de acolo.

Îmi amintesc un caz care a avut loc prin anul 1954. Au rugat femeile șeful și le-a dat o mașină pentru a pleca prin satele Toctomai, Bolturino, Ciunka (acolo ne era deja centrul raional, se numea așa, fiindcă localitatea era așezată pe malurile râului Ciuna), pentru a cumpăra câte un purceluș mic. M-am dus și eu și am luat un purceluș micuț. Mama însă mi-a zis că mai bine pierdeam rublele celea, decât îl luam, căci i-am pus într-o farfurie lapte și a venit și pisica să mănânce și el nu se vedea de după pisică. Dar l-am crescut noi, aveam și o șură unde l-am ținut.

Cartofi sădeam și cu ei ne era toată salvarea, ele creșteau bine acolo. A fost un singur an, foarte ploios, când cartofii n-au rodit deloc, fiindcă au putrezit, probabil că în acel an i-am cumpărat de pe undeva, nu-mi amintesc...

Au așa ca localnicii să preia câte ceva de la moldoveni, fie obiceiuri, bucate și invers?

N-au fost așa momente...  Prin 1954 mi s-a căsătorit sora, cu un tânăr din familia Guidea, de la Vărzărești. Când s-au înscris, au făcut o masă nu prea mare, atunci am avut o pregătire așa, mai specială. Am copt, c-aveam cuptor făcut. Sora mai mare lucra la colhoz acolo, mergea la secerat, iar pe trudozilele pe care le făcea primea grâu. Ei aveau moară, măcinau grâul pe loc și aduceau făina acasă. Mama făcuse cuptoraș și făcea pâinică, o tăia felii și o punea pe sobă și ele se uscau și ungeam aceste felii cu untură de porc (de la porcul cela mic pe care l-am crescut), și așa cu ceai mâncam. Mai făceam și cartofi prăjiți. Mari delicii nu erau, dar noi eram mulțumiți că avem pâine.

Când a ieșit pâinea, asta a fost undeva prin 1955 probabil, 55-56, când ne-am mutat deja la Tupik, acolo, la magazin, se aduceau deja colăcei, pâinică bună. Apoi, iată, imaginați-vă, nouă nu ne trebuia sorbitură. Mai cumpăram pe lângă cea obișnuită și pâine de asta albă uneori, când aveam posibilitate, căci mămica nu lucra, eu tot nu lucram, aveam o soră mai mică deja, doar tăticul lucra și primea 160 de ruble pe lună.

Ce se putea cumpăra pe o rublă în acele timpuri, cât costa o pâine atunci?

Iată că nu vă pot spune, nu țin minte... Aș putea numai să zic că atunci când veneau rusoaicele, ele cereau 40 de ruble pe zece ouă, dar salariul atunci era puțin mai mare, la 400 -500 de ruble, dar era oricum foarte greu.

Spuneați că în 1957 a venit decretul de eliberare...

...Mămica a primit medalia de mamă-eroină și în baza acestui document pe noi ne-au eliberat de acolo. Așa a venit de sus, atunci Stalin deja nu mai era, căci părinții mi-au spus că inițial când ne-au deportat, urma să rămânem pe viață acolo. Odată ce el a murit, s-au răzgândit și ne-au permis să ne întoarcem. Puțini au fost din cei care au preferat să rămână acolo. Îmi amintesc eu că un verișor de-al doilea, pare-mi-se, de la Bălăurești s-a căsătorit cu o rusoaică, avea vreo șase copii. A venit dânsul pe aici, dar, mai apoi, s-a întors înapoi, acolo și a decedat...

Și în 1957 s-a întors întreaga d-stră familie?

Ne-am întors cu o familie îndoită... Soră-mea era deja căsătorită, a venit cu doi copii, al doilea frate s-a întors și el cu doi copii (primul n-a fost deportat pentru că era căsătorit). A rămas numai al treilea frate acolo, tatăl Liubei Drăgan, directoarea școlii de aici, apoi iată tătăl ei a mai rămas pentru că mama cumnatei nu avea document să vină și ei au așteptat până a primit documentul și au venit mai în urmă.

Când v-ați întors înapoi, unde v-ați oprit?

Când am venit, ne-am oprit la fratele, ne-a primit la el în gazdă. El stătea aici la „krug”, în centrul Nisporenilor. Noi și așa n-aveam casă, c-a fost naționalizată și am fost ridicați din casa bunicii, dintr-o bucătărie micuță.

Și bunica a rămas, dar pe d-stră v-au ridicat?

Bunica era mama vitregă a mamei... Ea era Drăgan, noi eram Ciochină. N-a avut ea cu noi nimic comun, numai ne-a primit în gazdă.

Deci, când am venit înapoi, am trăit o iarnă la fratele, al doilea an am început și am făcut cărămizi pentru trei case: pentru noi și pentru familiile fraților al doilea și al treilea. Ne-au dat locuri de casă pe strada 1 mai, acum unde trăiește fiica, acolo toți trei au trăit. Tăticul cu încă un frate a fost gard în gard și, după posibilitate, am și constuit case. Nu erau cine știe ce..., dar eram mulțumiți că ne-am întors pe meleagurile noastre.

Din ceea ce v-au luat, v-au întors ceva?

Ne-au dat o despăgubire de 7 000 de ruble cu o lună înainte de a se devaloriza banii sovietici, așa că, considerați, am primit 7 ruble. Asta acum, înainte de disființarea URSS. Dar atunci, nuuu, nimic... Nici vorbă nu era, nici n-am pretins la nimic, fiindcă pe mai mulți dintre deportați nici nu i-au primit înapoi, în localitățile din care au fost ridicați.

Familii care au venit după noi, au avut probleme în acest sens. Lidia Eremeievna din Vărzărești, - dânsa a fost stomatolog, - apoi iată că părinții ei nici nu i-au primit.

Dar de ce nu-i primeau?

Nu voiau să-i primească, autoritățile locale nu-i înregistrau, nu le făceau înscriere.

Spuneți-mi, vă rog, dar sătenii, vecinii, ce atitudine aveau față de d-stră?

Sătenii și vecinii, dacă mă credeți, veneau care cu o strachină de făină, care cu una de cartofi, care cu o garafă de ulei, toți ne-au primit cu căldură, n-a fost dușmănie. Fusese chiar cercetări pentru tăticu, au chemat întreaga mahala și i-au întrebat pe oameni, și nici unul n-a spus nici un cuvânt rău și nici n-a avut ce spune de dânsul ...

La ce cercetări vă referiți?

Ce-a reprezentat el, cine a fost, ce-a făcut, ce-o zis, pe care a obijduit...

Când au fost aceste cercetări?

Când noi încă eram acolo, ei aici au umblat și s-au informat deja și nimeni nu ne-a vorbit de rău, el a fost un țăran muncitor, nu s-a ocupat cu politica, n-a umblat cu nimeni, n-a avut nimic. Numai că aici l-au vândut, nu din vecini, dar altcineva.

Când a fost războiul la noi au găzduit trupele germane sau române. Dar atunci nu te întreba cineva dacă vrei sau nu să-i primești. Ei îți punea pistolul și îți intra în casă. Și iată că cineva s-a găsit și a zis că la noi a stat armata română.

Dar îmi amintesc că atunci când s-a dus la piatră, că acolo când au omorât românii, tatăl numai fără unghii n-a fost ucis, că ei se îmbătase, cică se duceau și scoteau vin, de la evrei, și puneau zahăr în vin, și s-au îmbătat. Și mămica a îndrăznit și i-a zis unuia: „Cum așa, de ce vă bateți joc, căci avem familii, avem copii și nu se poate... De ce să faceți asta?” El s-a dus la tăticu, noi ne-am așezat toți în fața lui tata și ne-am rugat să nu ni-l împuște, căci acela era beat și voia să-l împuște.

Și a fost dus la piatră și de acolo, închipuiți-vă că a venit viu acela, a venit și s-a pus în genunchi în fața tăticului, și-a cerut iertare și a zis: „Dacă eu te omoram pe dumneata, și eu aveam deja să fiu mort, dar cred că Dumnezeu mi-a dat minte și m-am liniștit, și am scăpat și eu cu zile”.

După ce v-ați întors din Siberia cum v-a mers viața mai departe?

Studiile mi-au fost doar opt clase în Siberia și atâta... După ce ne-am construit aici casă, ne-am mutat în satul nou aici, asta a fost în 1958 primăvara. Vara ne-am mutat deja în satul nou și în septembrie deja m-am căsătorit. În 1959 am născut fiica.

Soțul d-stră n-a fost din cei ridicați?

Nu, soțul meu de aici, de pe loc a fost... Poate-ați auzit de Nicolau Arcadii, el a lucrat la Plodzavod ca electric.

În 1961 m-am angajat la lucru, la cârmuirea colhozului, ca și secretar-mașinist, dactilografă, și am lucrat din 61 până în 67. În 67 au desființat raionul, ne unise pe noi cu Călărașul. Când iarăși la Nisporeni au format raion, era deja „Upravlenie seliskogo hozeaistva”( Direcția gospodăriei agricole – a.t.) și eu m-am transferat cu serviciul aici tot în calitate de secretar-mașinist și am lucrat până în 1980. Și din 80 am mai lucrat încă doi ani la sovietul colhozului și-apoi m-am eliberat, pentru că aveam nepot și am crescut un nepot, l-am crescut și pe-al doilea...

În perioada de după Siberia, în perioada sovietică, d-stră ați discutat, ați povestit cuiva despre ce vi s-a întâmplat?

Dar nici nu s-a interesat nimeni... Să vă spun că nici nepoții (copiii fratelui – a.t.), pe care-i am, nu mă roagă să le povestesc cum a venit tatăl lor cu cufăicuța scurtă în mâneci pe un ger de 40, 45 și chiar 50 de grade.

În ziua ceea când era 50 de grade m-am pornit și eu la școală, veneau toți acasă. Imaginați-vă că la cai erau nările duplite cu promoroacă din cauza frigului, se înădușeau sărmanii, le se băteau nările și n-aveau cu ce respira. Și când m-a întâlnit tăticul pe drum că mă duceam la școală, dânsul a încremenit, m-a suit în „volokușa” ceea, un fel de săniuță de care aninau copacul și-l scoteau, căci în ziua aceea îi trimisese acasă că nu puteau rezista la așa frig nici animalele, nemaivorbind de om.

Frații lucrau unul ca șofer și altul ca și tractorist, fratelui care era șofer i s-a defectat mașina probabil și dânsul, cu cufăicuța, cum era, i-au înghețat mâinile și i s-au făcut numai bășici, de parcă le vârâse în uncrop. O noapte întreagă el n-a închis un ochi, le-a bătut de pereți de durere și de suferință. Mai apoi, cred că cineva l-a vindecat, căci și-a păstrat mâinile. Apoi iată, imaginați-vă, că are feciori, doi care s-au născut acolo, doi care i s-au născut aici și nici unul nu se interesează și nu întreabă ce-a pățit tatăl lor acolo, cum a lucrat...

Cunosc cazuri când oamenii cu anii lucrau împreună și nu știau despre faptul că colegii lor au fost dintre cei deportați...

În cazul meu, majoritatea colegilor cunoșteau situația mea. Era Roza Markovna Larcenkova, familiile noastre trăiau bine. Ei când s-au întors înapoi, după ce s-au refugiat cu războiul, tăticul i-a ajutat. Și Roza Markovna lucra la sindicate și m-a susținut. Era un șef – Vasilii Grigorievici Melnic, el lucra ca agronom pentru vii și livezi și era secretar al organizației de partid de la direcția noastră. Stăteam noi odată în trei și Vasilii Grigorievici a zis să scriu cerere să mă primească în partid. Dar eu i-am răspuns: „Vasilii Grigorievici, cu plăcere aș face acest lucru, dar n-o să-mi dea nimeni recomandare...”. „Cum așa? Ia uită-te, Roza Markovna o să-ți dea prima recomandare”. Dar ea a zis: „Nu, la persoane din astea nu dau recomandare...”. Ea chipurile a glumit... Mai apoi au ieșit din încăperea unde eram eu, au mers în cabinetul lor și dânsul i-a făcut observație: „Roza Markovna, cum dumitale ai putut să zici așa?”. Dar ea a răspuns: „Dar eu am glumit, dumitale n-ai înțeles, dar asta a fost o glumă...”.

Era și la Comitetul raional de partid o secretară și de multe ori mă luau la ajutor, pentru că dânsa nu le reușea pe toate și dacă exista vreo hotărâre și în ea se pomenea de colhoz, apoi ea apela la ajutorul meu, să merg să tapez eu toate hotărârile celea. Și eu știu că ea a venit odată și a zis, uitându-se la mine: „Vot, nam nujen spețialist, esti horoșaia kanditatura, no...” și eu am înțeles.

Ea știa despre faptul c-ați fost deportată?

Ei știau, clar lucru că știau...

Deci erau totuși anumite limitări?

Dar eu nici nu pretindeam la posturi... Vă spun că opt clase am avut, nu mai mult... Dar de lucrat, cum lucram, le plăcea... Știți, era unul Canuda, a fost el președintele sovietului sătesc, dânsul permanent îmi căuta locul. Tăticul lucra la ferma de porci, la 7 octombrie trebuia întocmită o listă la care lucrători să le dea premiu și șeful fermei l-a inclus în acea listă și pe tata. I-au dat astfel atunci o bucată de pânză pentru costum. Pe atunci se numea așa ceva „otrez”. Dar Kanuda, când l-a văzut în listă pe tăticu, a zis să-l scoată și chiar să-l dea afară de la fermă, căci el a fost deportat și o să otrăvească ferma de porci. Iată unicul om care s-a găsit în Nisporeni să-i reproșeze tatălui c-a fost deportat! Și permanent mă păștea și foarte mult voia să nu mă primească nimeni la lucru.

În rest, nimeni nicăieri nu m-a mai obijduit, fiindcă eu mă străduiam tot timpul să fiu corectă în toate, ca așa trebuie... să nu calc pe alături, ci să merg drept numai.

Odată, în preajma alegerilor, a venit Canuda la mine să-i fac listele alegătorilor și i-am făcut eu listele celea și, mai apoi, și eu mă căiam că într-o măsură și eu poate eram vinovată c-a trebuit să i le pun pe exemplare, că acolo erau multe, căci eu i le tipăream câte șase exemplare, dar erau mii, și eu cum le tipăream, le scoteam câte șase, le puneam clit și i le-am dat. Peste o săptămână el și-a amintit că eu lui ceva i-am încurcat, căci s-au pierdut din listele celea pe care i le-am dat eu. M-a chemat la Sovietul sătesc și mi-a scos o fițuică, o cărțulie, și a început să-mi citească câți ani de pușcărie mi se cuvine pentru greșeala pe care am făcut-o.

Asta prin ce an a fost?

Asta a fost prin șaizeci și... , căci era încă cârmuirea colhozului la deal acolo, era cea mare, mai apoi ne-a mutat aici, unde a fost comisariatul militar. Acum e în fața la executiv.

Și el încă mi-a mai zis că n-are încredere în mine, fiindcă eu îs „fiică de kulak”. Aha, bine că nu de pupăză! Dar tăticul deja nu mai era în viață. Dânsul a murit în 1961, asta trebuie să fi fost ori în 62, ori în 63. Imaginați-vă c-am ieșit de acolo plângând, m-am dus acasă, am intrat în ogradă, era sora mai mare la mine, pentru că aveam fetița mică și ea stătea cu dânsa și eu așa tare plângeam, încât ea când a văzut, a crezut c-a murit și mama. Mă tot întreba, mă întreba și eu nu puteam să-i spun... În sfârșit, m-am liniștit și i-am spus...

M-am pornit la lucru, președintele colhozului era Secenko Dmitrii Filimonovici, am plâns și tot plâns și mi-am făcut socoteală să merg la el și să-i spun toată istoria – ce mi-a citit Canuda, că el vrea să mă judece, pentru că i-am încurcat listele. Am deschis ușa la dânsul și iarăși nu m-am putut abține, nu puteam să-i spun, abia a înțeles prin icnelele mele, până am terminat eu de plâns și el mi-a zis să mă duc să mă liniștesc, iar dânsul a mers la Canuda și i-a citit așa o morală, încât, mai apoi, acela m-a întâlnit și mi-a făcut observație, de ce m-am plâns.

Tot atunci președintele m-a chemat la el și mi-a spus așa: „Tu ești angajată la colhoz, dacă el va avea nevoie de tapat ceva, mai întâi să intre la mine, mai apoi, te voi chema eu și-ți voi da lucrul pe care urmează să-l faci. Dar când ți-a aduce el, tu o buchie să nu-i tapezi...”

Clar... În partid ați întrat?

Nu... Știți, la direcție când lucram erau toți cu studii superioare: agronomi, ingineri, zootehnici, contabili, inginer „zemleustroiteli”, dar eu eram cu opt clase și mai era servitoarea tot cu opt clase. Și eu am zis: ce diferență e între mine și dânsa, căci suntem ambele cu aceeași școală, cum să fiu eu membră de partid ca și acei cu studii superioare?

Pe d-stră numai faptul că n-ați avut studii v-a oprit să intrați în partid?

Da așa e, dar, în rest, n-am avut altceva...

Schimbările de la începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice cum va afectat?

Sentimentele au fost cele mai dureroase pentru că n-au ajuns și părinții la vremea asta. Tăticul când a venit, în a doua iarnă după întoarcere (1958 spre 59) lucra ca paznic la brigada de vii și când mergea la serviciu, mai avea un tovarăș care, când îl vedea pe tatăl, îi tot spunea: „Pe d-stră iarăși o să vă ridice...”. Tatăl lucra o sutcă acolo și venea dimineața acasă ucis... Venea așa scârbit... Mama îl vedea și-l întreba ce-a mai pățit și el răspundea: „Ei, Vasiliță, iată ce mi-a spus un tovarăș acolo ... că pe noi iarăși o să ne ridice...”. „Ei, dacă ne-or ridica, ne-om duce și apoi iarăși vom veni, dac-om avea zile, dacă nu... vom rămânea pe unde ne-om duce!”.

Iată, îi mulțumim lui Dumnezeu c-am scăpat și nu ne-au dus nicăieri... Îmi pare rău că tata n-a ajuns zilele astea să vadă că nu ne-au mai ridicat și s-a dus cu inima îngrijorată.

În el și în mama d-stră era permanent frica asta în timpul Puterii Sovietice c-o să-i mai ridice odată?

Da, și în tatăl și în mama era frica asta, deși mama a trăit până în 1985. Dar iată, nici ea n-a mai ajuns la anii eștia să vadă că nu mai suntem represați, că nu ne mai urmăresc... Cât erau în Siberia, părinții spuneau că nu vor nimic, numai să vină, să moară unde s-au născut.

Dacă să spun despre mine, eu frica asta n-o mai aveam deja. Prin 1990, pare-se, ne-au reabilitat, ne-au dat document... Pe atunci eu am umblat pe la miliție, acolo s-au purtat frumos cu mine și mi-au spus că asta a fost o greșeală. Poate cineva a și greșit cumva, dar tăticul meu rău la nimeni n-a făcut. Dânsul a fost muncitor, toată ziulica el muncea, pe căldură strângea pâinea, treiera... Îmi amintesc când la Vărzărești, în anul cela, în vara ceea, ei treierau și aduceau paiele acasă, pentru că era vacă, erau boi,  trebuia să-i hrănească toată iarna...

Și așa, conflicte cu nimeni el n-a avut, n-o obijduit pe nimeni, a muncit și pe noi ne-a învățat tot lucrul ăsta, ca să muncim. Toți noi, de copii mici, am fost duși la câmp...

Ecaterina Grigorievna, spuneți, vă rog, dacă v-aș ruga printr-un cuvânt să caracterizați ceea ce s-a întâmplat cu d-stră, ce cuvânt ați folosi?

Cum să vă spun?...Poate a fost și o greșeală a cuiva, că nu și-au dat seama ce fac...

Puterea Sovietică cum ați caracteriza-o pe scurt?

Atunci era ordine, se temea lumea, nu era ca acum, să umble toți cu furatul, atunci trebuia toți să lucreze. Îmi amintesc când la conducere era Andropov, eu nu puteam să lucrez, că eram operată... Și m-a chemat (tot Canuda... sau Calancea) la primărie, pentru că în mod obligatoriu trebuia să mă duc la lucru.

Eu nu mă feream de lucru, dar, pur și simplu, nu puteam atunci, c-am avut vreo trei-patru operații... și grele operații, cu narcoz..., câte trei, trei ore și jumătate am stat sub narcoz...

A fost disciplină și ordine, da... Iată acum toți se plâng că n-au de lucru, dar câmpul plânge că șade pârlog...

Ș-apoi toți judecă într-un mod: că la pământ nu te îmbogățești... Mulți se duc peste graniță să facă bani, dar la pâine, vin tot aici, nu vin cu pâinea în traistă de acolo. Asta nu-i bine. Poate de greu, e greu, clar lucru, c-acum nu-i motorină, nu-i benzina ceea care o zvârleau pe râpă că nu le trebuia, dar totuși pământul ar trebui lucrat!

D-stră câți copii aveți?

O fetiță...

Și ea cu ce se ocupă?

Fetița împlinește pe data de 6 (septembrie) 53 de ani... Ea lucrează contabilă la gaz, unde a fost cârmuirea... Are doi copii, doi băieți...

Despre ei spune-ați că nu se interesează de istoria bunicii lor?

A... nu ai mei nepoți... am avut în vedere de nepoții de la frați... Dar nepoții mei lucrează: unul la casa de asigurare a pensiilor la Nisporeni aici, dar altul lucrează la executiv, cu proiectele se ocupă.

Ei ce studii au?

Studii superioare ambii... A plecat tatăl lor, a mai lucrat în Portugalia, le-a plătit studiile la ambii, cu toate că au învățat prin corespondență...

Nepoții se interesează de politică?

Parcă nu..., dar nici nu discut cu dânșii despre asta...

Poate vă amintiți de vreo istorie din copilăria d-stră...

Ei ... copilăria... Vara, toată vara trebuia să umblăm cu setcă (plasă – a.t.), dacă ați văzut cum lucrează apicultoriii, cu pantaloni tot timpul, pentru că țânțarii și muștile ne mâncau, iarna gerul ne sugea, că era frig tare. Ne duceam 8 km pe jos de la 115 până la 117. Nu ne ducea nici cu autobuzul, nici cu mașina, mai ieșeam noi uneori când treceau mașinile încărcate cu lemn și ne mai lua când fratele, când altcineva cu mașina, cum ne cădea norocul. Iarna ieșeam mai devreme și săream din copac în copac, căci zăpada era de doi metri și ne îngropam în ea. În comparație cu părinții și frații mai mari, nouă, ăstor mai mici, ne-a fost mai ușor totuși, căci n-am lucrat cum lucrau ei, la tăiat pădure. Ședeau acolo toată iarna și lucrau, sărmanii, în silă. Când se duceau la tăiat pădure, apoi, la amiază, ca să dezghețe pâinea, dădeau foc la crengi și ședeau împrejurul focului și dezghețau pâinea, care era complet înghețată. Și dacă nu observau, le săreau scântei pe fufăicile cu care erau îmbrăcați și când se trezeau, le ieșea fum deja de la spate.

Nouă celor de acasă cu mămica cât de cât altfel ne-a fost, dar ei au avut de tras, au dus-o foarte greu. Sora mai mare era șchioapă, ea de mică avuse mai multe intervenții chirurgicalei și pe ea o luau la muncă, nu lăsau pe nimeni, toți trebuiau să lucreze. Atunci era criză de muncitori și acuma-i criză...

Dna Nicolau, vă mulțumesc frumos pentru interviu!

Partea II a versiunii video este aici https://www.youtube.com/watch?v=jpbJFnL9wa0&feature=youtu.be

Interviu de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Trascriere din 23 aprilie 2013