Godoroja Vera Anton, a.n. 1927, or. Căușeni

Dna Godoroja, povestiți, vă rog, despre  familia în care va-ți născut:  tata, mama, frați, surori?

Eu m-am născut în 1927 în Căușeni.  Noi  în familia Godoroja am fost opt copii. Tata: Godoroja Anton Vasilievici. Mama se numea Paraschiva. Am avut 12 hectare de pămînt, o desiatină  jumătate de vie (1 desiatină  = 1,09 hecrare – a.t.), patru desiatini de toloacă (în acest caz - pășune – a.t.), - că dacă nu aveai toloacă nu aveai unde să paști vitele. Aveam încă pe lîngă casă două hectare. Țineam multișoare vite. Aveam tot timpul  5-6 vaci – eram mulți copii, numai unu era căsătorit. Atunci nu aștepta-i să-ți vină pensia, te ducea-i și plătea-i girul (în cazul ăsta - impozit – a.t.), vindea-i  vaca și plătea-i girul la stat. Asta era încă cu romanii prin 1936-37. Aveam o pereche de cai, o pereche de boi – aveam cu ce lucra pămîntul.  Încoace țineam deja mai puține vite.

La scoală ați fost ?

Pe noi părinții ne-au lăsat să facem numai 6 clase : “Gata, dragu tatei, mîna pe sapă și la deal».

Asta pînă la război, iar după ?

 În 1946 pe tata l-a ucis buhaiu. Buhaiu lui, crescut de dînsul. El ținea cirezi de vite.  Cînd s-a format colhozul, s-a legat un om de capul lui. Vanea Neculce. Asta insista ca tata sa dee buhaiul în colhoz. Tata a refuzat. In cazul acesta, au spus ei, cei din colhoz, î-ți vom lua din vite. Au venit și au luat două vaci. Era cam în primăvara anului 1946. Întro dimineață vine la tata de la, cum era pe atunci, gorsovet (consiliul orășenesc – a.t.) un om cu o fițuică:  să ia tata buhaiu și să ducă la lecebniță (clinică veterinară – a.t.) să-i pună nacoale (injecții – a.t.). Tata ne-a petrcetuc la deal (la lucrări agricole – a.t.), iar singur s-a dus și i-a pus nacoale buhaiului. Cînd se întorcea de la lecebniță și a ajuns la stanția de autobuse,  - aici pe atunci primeau vite ( statul primea vite de la oameni – a.t.)  și erau multe vite, - buhaiu a inceput să ragă și și-a băgat coarnele  tatei  în pance (abdomen – a.t.) așa de tare că i-a scos mațele afară. Tre de spus ca buhaiu noastru era o vită foarte blîndă , cînd ne duceam cu dînsul la deal ne urcam pe el călare. Ce l-a apucat ? Un vecin de al nostru lucra la gară, pe bricică (trăsură cu cai – a.t.), îl duce pe un șef, - curat peste drum de noi trăia, gheaghea (moșul – a.t.) Petrea, - el a oprit bricica, l-a pus pe tata în bricică și l-a dus la spital. La spital lui tata iau făcut operație, după care el a mai trăit o oră jumate.

Cu tata ați mai vorbit ?

Noi toți eram la deal (în cîmp – a.t.), numai mama – acasă. Ea a trimis pe cineva călare la noi să venim, că tata tare a vrut să ne vadă (- plînge -). Noi am venit și mama zice : “ Hai diceți-vă și vedeți-l pe tata vostru ».  Noi ne-am dus trei surori și un frate. Parcă-l văd cum zace așa cu o mînă lăsată. Îl întrebăm: “Ce e tată, ce e cu tine?”. El nu mai putea vorbi, ne-a cuprins, a scăpat mîna în jos și a murit.

Dacă a murit tata, apoi ăștea deja s-au legat de capul mamei. Acel Vanea Neculce era președinte de colhoz sau nu știu ce fel de șef era, - încă și măhălean ne era, - cu încă unul, Dumitru Mihălache. Ei, amîndoi, s-au legat de capul mamei: „Lele Paraschiță, dă-ne buhaiu”.  Ea nu vrea s-al dea. Ei au venit și l-au luat cu deasila în contul predării pîînii la stat. Mama i-a spus lui Neculce  că nu are de unde să dea griu pentru i-a rămas doar două vaci și vreo cinsprezece oi. Atunci ăștea au luat buhaiu.

Altceva ce trebuia să dați la stat?

A trecut ceva timp si iarăși vine de la gorsovet să plătim zaiom-ul (cumpărarea hirtiilor de valoare de stat – a.t.), nu știu de cîte mii de ruble. Mama a refuzat să cumpere aceste hîrtii. Atunci ăștea au venit noaptea  și au luat-o pe mama și au tinut-o închisă două sutci (1 sutcă = 24 de ore – a.t.). Noi eram deja mărișori ne-am dus cu toții la gorsovet-ul cela, plîngeam, îi rugam să-i dea mamei drumul. Au eliberat-o. După asta mama a vîndut o vacă, doi vițeluși, oile le-a vîndut, un godăcel de vreo sută de kilograme  și a cumpărat pînă la urmă acele hîrtii de stat, acele zaiom-uri. 

Pînă acum îmi pare rău că nu am păstrat acele zaiom-uri. În Siberia au fost cu noi. Ne-am întors cu dînsele, și unde s-au pierdut sau mi le-a luat cineva - nu știu.

Gata, după asta s-au liniștit pe un timp. Noi am învățat cele două vaci să tragă la plug și lucram la deal cu dînsele. Pămîntul nu l-au luat. Mama cu fratele cel mai mare, cel care era căsătorit, au decis să scrie cerere pentru a intra în colhoz (gospodărie agricolă colectivă – a.t.).  Însă, nu au vrut să ne primească. Au scris ambii cereri și mama, și fratele, dar nu au vrut să ne primească. ”Nouă culaci (cheaburi – a.t.) în colhoz nu ne trebuie” – așa au spus.  Asta s-a întîmplat în 1948.

Cum țineți dstră minte ziua de 6 iulie 1949?

Noi veneam de la deal si am văzut că stadionul de la Căușeni era plin cu mașini gruzovîe (marfare – a.t.). Mama, țin minte,  încă a spus: ”Măi băieți, oare ce o să fie, război? Ia uitați-vă cîte mașini.” Venim acasă și mama îl trimite pe fratele Ștefan să ducă în centrul orășului să afle ce se întîmplă. Ștefan mare lucru nu a aflat: ”Mamă, nuimic nu se întiîmplă – numai mașini și militari în stadion”.  Mama ne spuse-se să nu prea dormim noapte aceea, să vedem ce se va întîmpla.

Fratele cel însurat își făcea casă alături de noi, avea copil mic de 4 luni. Pe la miezul nopții vine el la noi, bate la fereastră: ”Sculați, mașinile trec pe lîngă noi una după alta și se duc mai încolo”. Mama îl întreabă: ”Măi, nu ai luat seama nărod (oameni – a.t.) nu este în ele?” ”Nu, trec goale” – spune fratele”.

Noi trăiam pe strada Eminescu. Fratele ne-a stîrnit somnul,. Nu mai adormisem, stăteam treji. Pe la orele 1 de noapte auzim gălăgie: cînii hămăiau, vacele răgeau, găinile cotcodăceau. Mama ne spune să nu aprindem lumina. Eu mă urcasem pe fereastră și mă uitam ce se întimplă afară. E lună, bine. Mă uit, văd că sare unu poarta. Dumitru, măhălean de peste drum. Vine și bate la ușă. Eu i-am spus mamei că e badea Dumitru.  ”Cine-i acolo” – întreabă mama.  - Eu, Dumitru. – Ce vrei, măi, la unu de noapte? – Chiochi (mătușă – a.t.) Paraschiță, am venir să-mi dai vreo 5 kili (kg – a.t.) de vin.  – Dumitre, vei veni mîine și ti-oi da și 20, acum dute în plata lui Dumnezeu.

El s-a dus și a deschis porțile. O mașină a întrat în ogradă (curte – a.t.). Vine acum și Vanea Neculce și cînd începe a ”ucide” în ușă; sărise bucăți din ea! Răcnete, noi plîngem. Mama a deschis ușa, iar Neculce cum a intrat a apuct-o pe mama și a inceput s-o dea de perete. Noi sărisem pe el, el ne lovea cu piciorele.  La urmă a impins-o și cu capul de un ușor: ”De ce nu ai deschis deodată?” ”Gata, - strugă, - în Siberia! ” Erau și doi militari cu dînsul.

Soldații ceea ne-au spus să luăm ce putem. Noi ca fetele, am început  ba haine să luăm, ba căpătîi (pernă – a.t.). Acum nu sunt covoare pe perete, dar înainte erau. Tragem un covor, tragem altul – Vanea nu ne dă voie: ”Culacilor, ieșiți din casă!”. Mama începe a striga... Dă, ce am mai luat noi: niște iorgane (plapumă, cuvertură – a.t.), căpătîi așa mai ușoare, haine.  Mama pe urmă zicea: ”Fa, n-ati luat ceea, ceea”. Da cum să luam dacă badea Vanea nu ne-a dat voie? 

Am uitat să vă spun că atunci, cînd Neculce o bătea pe mama, fratele mai mic din 1932 a fugit. A deschis fereastra și a fugit. A fugit și o soră mai mare decît mine cu 4 ani. Fratele, cel căsătorit și-a luat nevasta, copilul și a fugit și el de acolo de unde stătea. S-au dus Dumnezeu să-i știe unde.

Cine a rămas ?

Am rămas eu, mama și o soră calică – ea la noi era surdomută.  Neculce a inceput să strige, a dat în mine: ”Unde-i frati-to?” . Eu plîngeam, îl rugam să nu ne bată pe mine și pe mama.

Pe soră au gasit-o la un vecin de al nostru în tualet. Vanea Neculce a observat unde a fugit ea și le-a spus soldaților unde s-o caute. Au găsit-o și au tîrîit-o la mașină. Ea nu vroia să urce. Nu vroia și gata. Mama, eu și sora eram deja în mașină.  Sora se impotrivea: ”Ucideti-mă aici, dar nu mă sui în mașină”. O bateau cu patul puștii, o dădeau de bordul mașinii. Ea nu se lăsa. Au dat-o la pămînt, o băteau cu piciorele, apoi  iarăși de bord. M-am dat eu jos din mașină și o rugam să urc: ”Frosea, urca te rog, ce vreai să te ucidă?”. Mama o ruga, plîngea. Pînă la urmă a urcat și Frosea.

Ne-au dus la stadion,  unde în mașina noastră au mai suit familii din Căușeni. După asta ne-au dus la gară.     La gara din Căușeni. Acolo ne-au ținut pînă pe 8 iulie.

Pe fratele meu din 1932 l-au căutat trei zile, l-au găsit si l-au adus pe 8 iulie pe la orele 3 după amiază la gară. L-au căutat pe la toate neamurile – nu era acolo. Era întro pădure, acolo și l-au prins.  După ce l-au adus pe fratele meu, peste vreo 20 de minute trenul s-a și pornit.

Ce fel de tren era acela?

Baliga de vită era așa (arată cu mîna – a.t.), nici n-au curățit după animale. Erau neveste însărcinate, copii de 5, de 7, de 9 ani. Plîngeau. Cu noi în vagon era unu Racu Vasile, tot din Căușeni (el pe urmă, după ce s-a întors, a murit de ciudă),  el era mai puternic, ne liniștea pe toți. El cu alți bărbați au făcut o gaură în podeaua vagonului, și prin gaura ceea noi am dat gunoiul tot afară.

Trenul a mers 6 zile fără oprire. Apoi la a 7 zi s-a oprit întrun loc pustiu, în pădure. Au venit militari cu bucătării de campanie și ne-au dat ovăz fiert și un fel de pîine neagră care nici cu toporul n-o puteai tăia. După asta am mai mers vreo trei zile și iarăși ne-au mai dat cîte ceva de mîncare. Pîine, crupe de care am mai spus. Apă ne dădeau. Dacă să oprea trenul și oamenii aveau nevoie ... apoi stătea nu numai un soldat, ci mai mulți în jurul nostru – să nu fugim. Soldat lîngă soldat.

La noi pe data de 12 iulie e ziua Sfinților Petru și Pavel. Țin minte cu noi în vagon era o cumătră de a mamei (-plînge-) chiochea Olea. Ea zice: ”Cumătră Paraschiță, astăzi e hramul la noi, hai poftim vină pe șla noi”.  Mai făceau și glume, mai rîdeau oamenii  în vagon.

Eu am avut un caiet în care am scris tot: pe unde am mers, ce ne-au dat de mîncare, dar fratele, cînd ne-am întors din Siberia mi-a cerut acest caiet, l-a dat nu știu cui și  s-a pierdut caietul. 

Am mers vreo 21 de zile, trei săptămîni. Nouă ne-au dat mîncare pînă la Buh – o apă tare-tare largă. Ati auzit de așa apă?

Nu, nu am auzit, poate Baical?

Nu – Buh, așa-i spuneau oamenii. Aici, - spuneau, - i-au adus pe țigani și pe noi aici o să ne înece. Pînă acolo, spuneam, ne-au dat mîncare. După asta am mai mers încă vreo trei zile și ne-au descărcat întro pădure. Nu pe toți, numai două vagoane. Asta era regiunea Curgan (Курганская область), raionul Șumihin (Шумихинский район), satul Pticie(село Птичье).  În Pticie au murit sora și mama: sora a mai trăit patru luni, iar mama – 7 luni.

După ce am ajuns sora a început să verse cu sînge. I se făcea tot mai rău și mai rău. La spital nu aveai voie să te duci.  Nu era spital, nu era nimic, numai niște căsuți acoperite cu pămînt cu ferestruice mici. În casă intrai pe brînci, dar erai bucuros să te dai la dos.  Acolo erau niște bondari! Dacă te înțepa țașnea sînge. Ne-aduc aminte de o fată Jenea Golubov ...

Localnici erau acolo, alți trăitori?

Nu era aproape nimeni, din localnici erau vreo 7 case.Mai era un hozdvor (aici - grajd  - a.t.) unde țineau cîtevai perechi de cai cu care se duceau oamenii în pădure să aducă lemne de foc. Altceva nu era nimic. Școlă, poștă, spital, club - nu era nuimic. Noi plîngeam, iar cei de pe loc ne spăuneau: ”Nu plîngeți, v-au adus și v-au dat de rău de bine unde să vă adăpostiți. Iar părinților noștri nu le-au dat nimic.”

Ei vorbeau despre părinții lor? Ce s-a întîmplat cu părinții acestor oameni?

Au fost și ei ridicați prin anii treizeci cît...?  Erau acolo deja și nepoți de ai lor. Ei au fost aduși în pădure, pe loc gol. Le-au dat topoare: ”Construiți-vă!”. Părinții, cică, i-au luat de o parte, frații – de o parte și surorile – de o parte.

Era unu diadia (дядя – a.t.) Kuzea, pădurar. El povestea: ”Cînd ne-au ridicat aveam trei frați și o soră, nici pînă acum nu știu unde-s”. El era tare bătrîn și tot ne liniștea: ”Nu plîngeți că o să vă duceți în Moldova. Nu plîngeți”.

Cînd ați ajuns, ce mîncați?

Vindeam o șalincă, un bariz, o coftă (vestă – a.t.), un covor celor de la fața locului. Magazin nu era, era o femeie care se ducea  vara cu căruța, iar iarna cu sania 11 km pînă la zernosovhoz ”Bolșevik” (зерновсовхоз «Большевик» - а.t.) și ne-aducea: pîine, zahăr boțuri, sîrnici (chibrite – a.t.), sare. Tot.

La lucru vă trimiteau?

Nu, nu ne dădeau de lucru. Ne-au adus și ne-au lăsat ca pe niște vite. În fiecare seară venea un militar și nu ne iscăleam că suntem pe loc.

Mama a murit pe 2 februarie. Frosea inaintea ei, în toamnă.  Nu aveam din ce face sicrii. Și diadia Kuzea a găsit niște gorbîli (lespede – a.t.) și a făcut sicrie. Groapa pentru mama au săpat-o  ai noștri, moldovenii, 4 zile au săpat – turnau gaz și aprindeau, după asta scoteau pamîntul dizghețat. Pămîntul era tare înghețat. Spuneau că tre să facem o groapă ca în Moldova. Noi rămăsesem, din 5 ridicați, trei: eu, fratele și sora surdomută.

Cît ați stat acolo?

În aprilie 1950 ne-au mutat de acolo. Au venit două mașini, ne-au încărcat pe noi, moldovenii, și ne-au dus la zernosovhoz Bolșevik, filiala Subotinsk (субботинское отделение  - a.t.).

Acolo ce s-a întîmplat cu dstră?

Acolo ne duceau deja la lucru. Localnicii lucrau la vite, iar moldovenii erau duși la tăiat pădure. - subotinsckoe otdelenie Dar eu ce, am tăiat la tata pădure. Tăiam cu beschia și copacii cădeau unul peste altul. Și tot acel diadia Kuzea ne învăța cum săi doborîm corect. Bătrînii la pădure nu mergeau, mai mult tineretul. Toți eram tineri, taiam pădure ca să-l încălzim pe Stalin. 

Acolo deja ne plăteau. Daca făceam noi, trei muieri, 10 m3 de lemn, atunci primeam binișor. Dacă nu făceam , ne dădeau mai puțin sau nu ne puneau trodudeni (трудодень –a.t.) , spuneau: ”Вы не хотите работать!”  (Voi nu  vreați să lucrați – a.t.).

Aveați atunci?

23 de ani. Fratele, care era din 1932, avea  17 ani. Și eu și fratele lucram la pădure. Sora cea surdomută rămînea acasă. De școală nici nu putea fi vorba.

Acolo unde locuiați?

Ne-au dat o căsuță la două familii. Noi trei și o femeie din s. Opaci (raionul Căușeni – a.t.) cu un băiețel.  Casa tot de lemn, tot acoperită cu pămînt, dar un pic mai înaltă. Ne mîncău acolo ploșnițele de ne prăpădeam. Cît aredea lampa ele nu ieșau, cum stîngeam lumina veneau peste noi.

În mijlocul camerei era sobă din cărămidă, invelită în fier. Făceam focul și ne încălzeam. Camera era mică, de vreo 12-15 m2. Acolo am și stat pînă la sfîrșit, pînă în 1957.

Moldovenii acolo se împăcau, cum erau relațiile dintre ei, dintre cei ridicați?

Se împăcău bine. E-he-he-hei, dacă o ajuns la așa punct, apoi s-au adus aminte de Dumnezeu.

Biserică era acolo?

Nu, la noi acolo a născut o nevastă, - eu încă i-am fost cumătră, - și cînd împlinise fetița ceea vreo doi anișori, noi toți, moldovenii, ne-am pus în capul ei – să boteze fata. Și am botezat-o întro biserică din altă localitate. Departe tare era, denumirea locului n-o țin minte. Am mers cu nevasta ceea încă pantru tineri: doi băieți și două fete.

Erau la zernosovhoz Bolșevik oameni de alte naționalități, de alte neamuri?

Nu, eram numai noi, moldovenii și cei ridicați înaintea noastră. Ce fel de neam ar fi fost? Ruși, ucraineni?

Cu anii s-a mai schimbat regimul administrativ, cu înregistarea ce s-a mai întămplat?

Trei ani de zile în fiecare seară venea și ne punea să ne inscălim. Uneori veneam de la pădure iarna, omăt, greu, viscol și noi trebuia să ne înregistrăm încă. Unde să fugi, dacă uneori nici să mergi nu puteai. Și încă ceva, dacă era – 40 C și mai jos, pe ai lor nu-i scoteau la lucru. Iar pe noi, moldovenii, ne trimiteau la pădure. Pe frigul ăsta.

După ce ați început să cîștigați bani, s-a schimbat regimul alimentar, ce mîncați?

Mîncam cartofi. Ei acolo cartofii îi îngropau în pămînt. Primăvara cînd scoteau acești cartofi din pămînt, erai așa de dulci!  Erau zile cînd nu ne duceam la lucru în pădure. Atunci ne duceam și lucram la localnici. Pentru lucru ne dădeau cartofi, cîte un ulcior de lapte - țineau vite. Chiar biata soră (sora surdomută – a.t.) să ducea la o babă de acolo din măhală și-i spăla podeua, vesela, etc. Si apoi îmi spunea, în felul ei: ”Iată tiotia Olea mi-a dat lapte, pîine, cartofi, două turte”.

În anii de mai încoace puneam și noi cartofi, altceva..., știi, ca moldovanul nostru - unde este scurmă. Era  pe acolo un loc al nimănui, liber, dar neprelucrat, era tot numai băligari. Noi, baba ceea și încă o familie am curățit pămîntul, l-am prelucrat. Erau vreo  4 are.  Încă spuneau acei de acolo:”Смотри какие молдаване, смотри, что они делают?!” (Uitați-vă la moldovenii ăstea,  uitați-vă ce fac ?!– a.t.).

Fratele de acasă (din Moldova – a.t.) ne-a trimis semințe de pepeni (castraveți – a.t.). Făcusem leasă, pusesem baligari (toată iarna el se încălzea) și semănasem .... Am avut pepeni. După noi au început și cei de acolo să facă ca noi. S-au învățat de la noi. Vite nu țineam.

Relațiile dintre moldoveni și localnici cum erau?

Cum erau? Unii erau ca lumea. Alții: ”У-у-у-у-у, цыгане приехали, цыгане!” (U-u-u-u, au venit țiganii – a.t.). Ce plîngeți, - ne spuneau, - parcă ați venit de bună voie? Pe vagoanele trenului nostru era scris ”Едут добровольцы” (vin voluntarii – a.t.). Pe trenul nostru era scris că venim de bună voie să ridicăm Siberia.  

În Subotnee școală era?

Nu era nimic nici acolo, nici școală, nici spital. Totul – scoală, spital, magazin, -  era la zernosovhoz Bolșevik la distanță de 10-12 km de la noi.

Și dacă se îmbolnăvea cineva, ce se întîmpla cu dînsul?

Nu se uita nimeni. Venea militarul cela cu înregistrarea și-i spuneam că mamei îi este rău. „Ничего, пройдет, распишись, что есть» - spunea și gata. Dacă aveai nevoie să mergi la spital, trebuia să te duci la raion, să scrii cerere ca să-ți permită. Altfel nu nimereai acolo. Eu nu am fost niciodată la acel spital.

La Subotnee copii mici erau? De ai moldovenilor?

Da bineînțeles.

Ei la școală mergeau?

În primii ani nu făcea nimeni scoală, pe urmă au prins a se mai duce. Dar era cam departe. Vara se mai duceau ei, dar iarna ....

Ce sărbători marcați acolo?

Sfînta Maria,Arhanghel Mihail, Sfîntul Nicolai, Întrarea Maicii Domnului și altele. Noi eram o familie religioasă, de sărbători la lucru nu ieșeam . Atunci ne chema upravliaiușii (administratorul – a.t.): ”Ieșiți la lucru că astăzi nu e sărbătoare”.  Dacă nu mergeam să lucrăm ne tăia din leafă.

Sărbătorile sovietice le sărbătoriți?

 În aceste zile mai lucram ceva pe acasă. Ba mai coseam, ba mai plîngeam.

Legătură cu Moldova era, scriați/primiți scrisori?

Prima scrisoare din Siberia venită în Căușeni a noastră a fost. Fratele pe urmă ne-a scris despre asta. S-a adunat, - scria, - o bucată de Căușeni să citească scrisoarea voastră. Fratele cela căsătorit nu a mai fost deportat. El ne trimitea colete, mahălenii la fel. Ne trimite-au slănină, brînză, nuci.

Țineți minte cînd a murit Stalin?

Țin minte că eram la pădure. Tăiam la pădure (-plînge-), țin minte era omăt încă, și vine diadia Kuzea și face așa cu mîna-n sus: ”E-e-e-i!”.  Unu din noi, diadia Kolea zice: ”Cred că ne aduce diadia Kuzea vreo bucurie”. ”Дорогие мои, вы поедете в Молдавию, Сталин умер” (Dragii mei veți merge la Moldova, Stalin a murit – a.t.) – ne spune el. Bucurie mare (-plînge-)! Cum să nu ai bucurie dacă el a facut așa ... El a făcut?! Ai noștri au făcut!

Din Siberia unde v-ați întors?

În Căușeni, la 15 martie 1957.  În casa noastră trăia un poliac (polonez – a.t.). Ce a fost în jurul casei – poiată, beci, - tot stricat. Casa era întreagă. Poliacul cela nu atît trăia acolo, cît ținea în casă vreo 10-15 găini și odată la 2-3 zile venea și le dădea mîncare. Noi după ce ne-am întors trăiam la frate în poiată. Mahălenii ne spuneau să ne ducem să intrăm în casă, să nu ne temem că nu ne vor face (autoritățile – a.t.) nimic. Întro zi cînd l-am văzut pe poliac că a venit la casă, ne ducem și noi și intrăm. Vreo două-trei zile  ne-am chinuit cu omul acela, am început să săpăm prim harman – în martie omu începe deja să scurme prin harmanâ, nu?

Peste cîtevai zile pe fratele meu și pe mine ne cheamă la primărie (atunci gorsovet - consiliul orașenesc  - a.t.): ”De ce faceți gălăgie, de ce nu-i dați pace omului să trăiască în casă?” Eu le spun:”Acolo m-am născut, acolo am crescut și acolo vreau să mor”. Primar (președintele gorsoviet-ului – a.t.) era unul pe nume Belic. Neculce a murit, nu era. Și Belic acesta zice:”Ascultați-mă, a fost legea așa, nu mai aveți dreptul la casă și dacă nu-i dați pace acestui om să trăiască în casă, noi pe dstră vă ”ridicăm” în alt raion”.

Peste două zile mă cheamă pe mine la narsud (judecătoria poporului – a.t.). Vin, le arăt fițuica, secretara-mi spune să intru la cineva acolo. Întru.

• Bună ziua.
• Bună ziua, cum vă spune?
• Godoroja Vera.
• Da de ce nu-i dați pace omului să trăiască liniștit în casă?
• Nu o să-i dău pace, o să dau foc întro noapte la casă.
• Mata cu vorbe de acestea cu mine grăiești, chiar acum te duc la închisoare.
• N-ai voie să mă duci, a trecut legea ceea care a fost.

Așa ne-am tot hîrțuit noi cu dînsul. Cînd peste cîteva zile iarăși primesc o fițuică de la narsud  - mă duc. Acolo îmi spun că de la o dată orecare suntem ”ridicați” în alt raion. A venit fratele la mine și-mi zice: ”lasă-i, fa, ce faci, te vor duce în alt raion”.

Și așa l-am lăsat pe omul cela să trăiască în casa noastră. Dar el mai avea și apartament în centru Caușenilor, soția lui lucra educătoare șa grădiniță. El casa noastră nu trăia, nu a făcut nimic în ea, numai o distrus. Mai era încă o căsuță de 3 m lățime și 4-5m  lungime la care dedesupt era beci. Apoi piatra din acel beci poliacul cela a scos-o, o clădit-o și fratele meu i-a cumpărăt-o mpentru casa lui. Cu piatra ceea a ridicat casa pînă la ferestre.

A cumpărat propria piatră?

Așa iese.

Ați recuperat ceva din averea confiscată?

Nimic.

Ați rămas, totuș, în Căușeni?

Da ce aveam să facem? Eram și așa vai de capul nostru, speriați, intimidați. Am rămas, casă nu ne-am mai făcut. Am trăit la fratele meu în poiata despre care v-am spus.

Unde ați lucrat după întoarcere din Siberia?

Eu am lucrat la bucătăria spitalului. Am lucrat acolo 36 de ani și se acolo am ieșit la pensie.

Pe parcursul tuturor acestor ani v-a amintit cineva de deportare, ați avut, poate probleme, în legătură cu asta?

Nu. Poate numai copiii lui Vanea Neculce... Fata lui lucra la primărie și cînd pășeam pe acolo după vreun certificat îmi tot spunea: ”Ce ați venit din Siberia?” ”Am venit, fa, la pamîntul meu, ce trebuia să rămîn acolo?” – îi spuneam. Alții nu ne supărau.

În comsomol (uniunea tineretului comunist – a.t.), partid ați întrat?

În Siberia ne impuneau să intrăm în comsomol. Pe noi, tinerii, ne trimite-au să învățăm de tractoriști, combaineri. Eu nu m-am dus la învățămînt. În partid nu am întrat.

Schimbările din anii 80-90 ce sentimente v-au trezit? Ce ați simțit atunci.

Credeam că poate va fi mai bine. Poate nu a mai fi tot așa, n-or fi numai comuniști, or fi și ai noștri. Acum mulțumim lui Dumnezeu și Tatălui Iisus.

Eu atunci m-am dus la unu, el avea perucă, -  Coroi îi spunea. M-am plîns că vreau să întru în casă. El mi-a spus că nu avem voie să intrăm în casă și că statul va avea grijă de noi.

Au adunat ei o Comisie, au fost Frunze, Buga și au hotărît să-mi dea apartament cu două camere. Au fost la fratimi-o, au văzut în ce condiții am trăit, împreună cu găinele. Altora au hotărît să le dea cîte 7 mii, iar mie un apartament. Peste drum de narsud  se constrtuia o clădire  - acolo mi-au promis să-mi dea în timp de un an și jumătate apartament . Bine, aștept. Nici în ziua de astăzi nu mi-au dat acel apartament. O îmblat fiica pe la judecăți, dar fără niciun rezultat.

Mi-au dat ei pe urmă 7 mii de lei pe knijkă (carbetul de economii – a.t.), dar nu s-o mai ales nimic din banii ceea.

Cum ați caracteriza întro propoziție-două puterea sovietică? Ce a fost ea pentru dstră?

Pentru mine mare foc, mare jale. Cînd mi-a aduc aminte că a rămas mama (-plînge-) în țara dușmănească. Și sora. Noi fetele mai tinere acolo am compus un cîntec Drumul Siberiei și-l cîntam:

(-declamă-)

- Rătăcesc prin țări străine, de căminul depărtat; - Dar gîndind la-mea casă, lăcrimi rîuri am vărsat; - Cu străini am stat la masă și cu ei am ospătat; - Dar gîndind la-mea casă, lăcrimi rîuri am vărsat; - Of, în țara mea frumoasă am lăsat un tată bun; - Și o maică cea mai blîndă, ce de lăcrimi a orbit; - Vezi o casă culminească și-o casuță dedesupt; - Este vatra părintească, unde laptele l-am supt; - Vezi o casă bătrînească, unde maica ne-a crescut; - Oh, în țara dușmănească a rămas măicuța mea și scumpa surioară; - Ași muri, vreau să mă-ngroape în  pămîntul bătrînesc – unde m-am născut și-am crescut!

Rătăcesc prin căi străine, de cămin îndepartat; - Fie pîine cît de grea tot mai buna-i-n-țara mea: - Cu străini am stat la masă și cu ei am ospătat ;- Fie pîine cît de grea tot mai buna-i-n-țara mea.

Viața după Siberia cum o puteați caracteriza?

Era normal. Lucram, primeam bani, mă duceam îmi cumpăram ce-mi trebuia. Eram tare bucuroasă că am venit. Tare bucuroasă.

Care era cea mai fericită perioadă din viața dtra?

Atunci cînd ne-am întors din Siberia. Nu mă mai gîndeam acolo că o să ajung să vin în Moldova. Cît chin, foame, frig.

Aici deja m-am căsătorit, am o fată din 1967. Acum trăiesc la dînsa. Cînd m-am căsătorit nu mi-am schimbat numele de familie. Soțul meu deja a murit.

Fiicei i-ați povestit despre Siberia?

Îi povesteam și cînd era mică – era prin clasa a 5-a, a 6-a, a 7-a și acum. Dar ea îmi spunea:”Mama, eu cînd aud, nici nu pot să ascult, mi se face rău – prin ce ai trecut mata și bunica”. Fiica mea după zece clase a intrat la institut. A învățat la institut 6 ani, s-a întors, s-a măritat, au îngrămădit ban la ban amîndoi și s-au făcut casă.

Aveți pensie bună?

800 de lei. Multumim Lui Dumnezeu ne mai dau cîte ceva de cînd o ieșit legea să deea la ăștea ”ridicați”. Odată pe an, da dau.

La 86 de ani aveți o memorie foarte bună. Vă doresc multă sănătate și vă multumesc pentru povestirea dstră foarte intreresantă.

Interviu din 11 august, 2012

Transcris la 28-30 august, 2012

Interviu, transcriere si redactare literară de Alexei Tulbure