În acest interviu Lidia Molceanov discută detaliat despre unul din lagărele de concentrare care au fost în satul în care dânsa a locuit, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sat ce se afla atunci în partea de nord a ţării (acum satul face parte din Republica Moldova, şi se află la 24 de kilometri SE de orasul Soroca, ce se află pe Nistru). Vorbeşte de asemenea despre evreii pe care i-a văzut ucişi în sat, de cum ea şi copii din sat le dădeau mâncare celor din lagăr pe ascuns şi cât de repede au plecat din sat.
Q: Vă rog să ne spuneţi numele dumneavoastră.
A: Lida.
Q: Şi de familie?
A: Dupa soţ, sau după tânară cum am fost?
Q: Spuneţi-le pe amândouă.
A: Molceanov, şi de domnişoară am fost Bogdan.
Q: În ce an v-aţi născut şi unde?
A: M-am născut în Târgul Vertiujeni, judeţul Soroca fostu’ înainte, în anul 1930, la 28
Octombrie (n.t. se află aproape de graniţa cu Ucraina, la 24 de kilometri SE de Soroca ce se află
pe Nistru).
Q: Spuneţi-mi înainte de război locuiau multe familii de evrei aici în sat?
A: Da. Aista o fost la noi un târg evreiesc. Tot satul care numa’ marginea asta acum e construită
o parte şi marginea cealaltă de centru o fost târg evreiesc. O fost foarte multă populaţie. Un târg
foarte frumos, o locuit evrei comersanţi (n.t. foloseşte greşit cuvântul, varianta corectă este
comercianţi), aveau prăvăliile lor, restoranele (n.t. foloseşte din nou o varianta greşită a
cuvântului, varianta corectă este restaurantele) lor, era un târg foarte frumos evreiesc.
Q: Vă amintiţi ce s-a întâmplat când a început războiul, în 1941 cu ei?
A: Da. Da, de-acuma s-apropie războiul încoace, evreii toţi s-o evacuat prin satul Zăluceni şi prin
satul Vertuşeni (n.t. se află de o parte şi de alta a satului Târgul Vertiujeni, la aproximativ 2 km
distanţă). Treceau cu bărcile, pescarii treceau cu nişte bărci mici şi toată noaptea o plouat şi pe
polaie aşa i-o trecut. O rămas numa câţiva bătrâni aici în sat şi acei care bolnavi n-au putut pleca.
Şi pe cei bătrâni, i-o luat poliţia, jandarmeria şi i-o adus aici într-un beciu închis.
Vreo câţiva bătrâni când o intrat armata românească i-o împuşcat. Erau … i-am văzut eu
personal într-un şanţ, erau o bătrânică şi un bătrânel împuşcaţi. Dar restu’ care o fost i-o strâns şi
i-o adus aici într-un beci. Şi o parte i-o dus şi i-o omorât în marginea satului.
Q: Asta aţi auzit că au fost duşi şi omorâţi în marginea satului?
A: Am văzut noi, eram copii, aveam 11 ani, da’ copilu-i curios şi când am văzut ceva fugeam de
urmă şi ne uitam ce se face.
Q: Şi ce aţi văzut? Era armată cu ei?
A: Erau jandarmi. Jandarmi aici care i-o adus în beci, când i-o adus nu i-am văzut dar era aici
peste drum de noi postul de jandarmi şi era un beci mare şi i-o adus şi i-o închis în beciu’ cela. Io
ţinut fără mâncare şi fără apă câteva zile şi ei o murit. Şi i-o pus într-o căruţă şi i-o scos în
marginea satului aici înspre satul Zăluceni şi i-o dat într-o râpă nu departe de-aici de sat. Pe
ceilalţi care i-o găsit vii, i-o dus tot jandarmii de urmă până în marginea satului, într-o râpă acolo
s-o construit acuma o fabrică de pâine o fost construită. Şi acolo într-o râpă, noi spunem aşa
‘pitoloacă’ i-o împuşcat.
Q: Ştiţi ce arme aveau?
A: Arme simple. Nu era mitralieră, nu era … arme simple de-astea … ca copil eu nu pot să
numesc arma dar aveau armă simplă în spate.
Q: Şi erau jandarmii din sat care i-au …?
A: Nu, nu, nu. Erau tăţi veniţi români, nemţi, Dumnezeu ştie ce erau ei da’ din sat nu erau.
Q: Deci soldaţi, armată.
A: Soldaţi, da. Armata, da, da.
Q: Şi români şi nemţi sau …?
A: Erau români. Atuncea, prima dată când i-am văzut pe ceia doi împuşcaţi, apoi erau doi călare
şi era unu cu insigna asta la mână, nemţească, printre dânşii. Da’ mai mult nu am văzut nemţi paici,
numa’ români soldaţi.
Q: Cei doi erau din sat? Cei doi bătrâni pe care i-aţi văzut împuşcaţi?
A: Nu … da erau evrei din sat, erau din marginea satului.
Q: Deci i-aţi recunoscut?
A: Evrei, dar să le spun eu cum îi chema sau ceva nu … ca copiii, mai mult îi ştiem pe cei cu
care umblu la şocală da’ bătrânii ştiam părinţii copiilor. Da’ pe ceia doi bătrâni ca să spun cum îi
chema, cum îi numea nu ştiu. Da’ i-am văzut în şanţ omorâţi.
Q: Şi i-a îngropat cineva dup-aceia? Ştiţi?
A: Da, da o mers, o mers soldaţii ăştia români, o mers şi i-o luat cu căruţa şi i-o dus la marginea
satului şi i-o îngropat acolo.
Q: Deci toti cei despre care mi-aţi spus ca au fost omorâţi, au fost îngropaţi cam în acelaşi loc
într-o râpă …
A: Nu … aistea care din beciul ăsta de la postul de jandarmi o fost îngropaţi în marginea satului
înspre Zăluceni încoace, într-o râpă.
Aceilalţi o fost într-o margine a satului dar nu la cimitir. Da’ într-o râpă tot i-a îngropat.
Q: În altă parte.
A: Da, în marginea cealaltă de sat înspre Vertujeni încolo. La cimitir numa i-o îngropat pe aceia
care o fost în lagăr. S-o adus, i-o prins care erau refugiaţi de unde i-o adus nu ştiu, că am văzut că
o început să îngrădească tot satul de la râpa asta de la noi dincoace, şi tot centrul l-o îngrădit cu
sârmă ghimpoasă. Şi când ne-am sculat într-o dimineaţă era plin cu populaţie evreiească: copiii,
bătrâni, tineri, era plin! Mulţi o fost. Poate să fi fost vreo 10 -20 000. Erau bucşiţi (n.t. se referă
la faptul că erau foarte înghesuiţi) aşa aici. Şi aceia care mureau în lagăr îi lua cu căruţa şi îi
ducea la cimitir; acolo o făcut o groapă mare şi acolo pe tăţi îi punea în groapă şi îi înmormântau.
Q: Şi dumneavoastră aţi văzut cum îi îngropau? Aţi văzut căruţele cu morţi?
A: Nu întotdeauna. Când ne întâmplam, că noi copii eram cum umblam cu vacile prin păduri,
dădeam drumul pe malul Nistrului ieşind pe partea cealaltă de sat şi câteodată ne întâmplam când
vedeam că vin cu căruţa cu morţi şi îi arunca în groapa aceia. Dar nu întotdeauna. Da’ după ce
lagărul cela o plecat apăi ne duceam şi ne uitam şi era, cum să vă spun, poate vreo 20m lungime
(n.t. 20m = 65.6168 feet) şi vreo 20m lătime, groapa şi cu ţărână deasupra şi acolo erau îngropaţi.
Q: Deci aţi văzut de câteva ori căruţele şi după aceea aţi putut să vedeţi groapa?
A: Noi eram cu vacile şi groapa era astupată cu ţărână acolo unde îi ducea şi îi îngropa pe dânşii.
Q: A stat multă vreme lagărul aici în sat?
A: Da a stat lagărul unde avea vreo lună jumate; aproape două luni o stat.
Q: Către toamnă era; vă amintiţi când era?
A: Da, da. O venit din … vara aşa, cum să vă spun, poate că prin luna iunie că de-acuma erau
fructele, erau cartofii noi şi mama dădea, ne punea într-o sacoşă şi noi veneam aicea pe străduca
asta lângă spital şi aruncam peste sârme, că erau copii mici cu mâna întinsă şi la cine trecea pe
drum ziceA: Dă o bucăţică de pâine! Dă o bucăţică de pâine, dă o bucăţică de pâine să
mănânc! Şi mama ne punea şi mămăligă şi ce ave şi noi ne duceam şi aruncam peste gard la
copiii ceia, şi fugeam la spital după gard şi ne ascundeam, că ne băteau. Erau jandarmii care
păzeau şi ne băteau.
Q: Nu vă lăsau să vă apropiaţi.
A: Nu, nu … La o distanţă de vreo 5m (n.t. 5m = 16.4042 feet) cam aşa aruncam cum ai arunca o
piatră, aşa aruncam noi ce aveam: cartofi, fructe, peste gard.
Q: Şi aţi auzit de unde fuseseră aduşi? Se vorbea în sat?
A: De unde o fost aduşi nu ştiu. Nu pot să vă spun. Noi când ne-am sculat într-o dimineaţă era
plin şi tot aşa cât o stat ei o lună jumate, două şi când ne-am trezit într-o dimineată: porţile
deschise, nu era nimeni. Cum i-o dus, unde i-o dus, ce s-o făcut cu dânşii nu ştiu.
Îi punea să lucreze, era cimitirul cela evreiesc îngrădit cu gard de piatră şi femei, şi copii mai
mari venea şi bărbaţi, luau câte o piatră din gardul cela şi veneau şi făceau drumul în sat. Drumul
ăsta din sat care din piatra-i făcut, e făcut cu mâna evreilor. Aducea piatra şi o clădea aşa, o făcea
şosea din asta.
Q: I-aţi văzut la lucru?
A: Da. D-apăi dacă şi pe lângă casa noastră o mers. O făcut până în marginea satului, până aici
vreo două case mai sus s-o făcut. Şi ei veneau convoi, câte patru şi mergeau jandarmi pe o parte
şi pe alta şi aşezau pietrele şi se întorceau şi duceau; da’ alţii veneau şi aşezau … mergeau
convoi aşa erau. Îi aducea.
Q: Şi dup-aceia probabil că i-au dus peste Nistru, nu ştiti ce s-a întâmplat?
A: Nu … nu ştiu, n-am văzut şi nu pot să vă spun … noi când ne-am trezit într-o dimineaţă deacuma
nu mai era nimeni. Erau numa casele fără geamuri, fără uşi că ei făceau, două pietre
puneau şi făceau mâncare; lumea le arunca şi mai aveau poate lucruri şi le aruncau şi mai
schimbau poate pe mâncare, ceva nu pot să vă spun. Da’ făceau focul, erau paie aşternute prin
casele celea; după ce acuma s-o deschis lagărul noi, ca copiii, intram şi ne uitam. Erau paie pe
jos cum ei dormeau acolo şi casele erau fără geamuri amu’ fără uşi, făceau focul cu astea.
Undeva până pin Septembrie o stat dânşii. Vreo două luni o stat.
Q: Dup-aceea n-au mai trecut prin sat?
A: Nu, nu, nu. I-o dus, n-o mai trecut. Dup-aceia o mai fost un lagăr da’ o fost de politicanţi (n.t.
foloseşte cuvântul atât cu sens eronat cât şi cu o formă greşită; se referă la deţinuţi politic),
comunişti. Pe cei care d-acuma i-o socotit că îi politicant l-o dus în lagăr. Dar nimic acolo
îngrădit.
Sinagogă o fost mare şi în sinagogă ei o trăit pe timpul lagărului.
Şi din sinagoga ceia acuma este şi acuma da’ numa o parte dintr-nsa. Ea o fost făcută
aproximativ aşa cam de două etaje şi un etaj l-o dat jos şi o pus acoperişu’ şi o fost un atelier de
încălţăminte şi acuma un depozit vor să facă într-nsa, de este în centrul satului.
O reconstruit-o d-acuma nu-I cum o fost.
Q: Mulţumim frumos.
A: Poftim.
Acest interviu a fost realizat in 2004 în cadrul United States Holocaust Memorial Museum's Moldova Documentation Project