Gheorghe Stratan, născut in 1920 in Orhei

În acest interviu, Gheorghe Stratan, localnic din Orhei, vorbește despre perioada petrecută de către evreii din orașul său sub strictă supraveghere, pe o stradă special izolată, înainte de a fi deportați, în cel de-Al Doilea Război Mondial. El detaliază, de asemenea, executarea unui grup de aproximativ cincisprezece persoane care au evadat din locul unde erau ținute, eveniment la care a asistat personal. Stratan își amintește de încă un episod din timpul bombardării orașului său natal, când a fost bănuit de către soldați germani că ar fi evreu și testat în acest sens, împreună cu alte persoane care se ascundeau în subsolul unei clădiri.

Stratan vorbește despre nașterea sa în orașul Orhei, la 5 ianuarie 1920, și își amintește că se afla în acel loc la începutul războiului; vorbește despre existența unui important număr de familii evreiești în Orhei la acea vreme, menționând că toate au fost adunate de către poliție pe o singură stradă din oraș, în apropiere de râul Răut; își amintește un grup de evrei care au evadat din locul unde erau ținuți, în speranța de a trece podul peste râu și a scăpa în pădure; menționează că podul de peste Răut fusese bombardat anterior în centru și distrus parțial, fapt de care fugarii nu erau conștienți; își reamintește că grupul de evrei a fost ajuns de poliție, care i-a executat pe loc; nu își mai amintește numele străzii pe care au fost adunați evreii, însă menționează că nu era una principală și că ar putea sa o indice corect intervievatorilor, în cazul în care aceștia l-ar însoți acolo; povestește că strada a fost împrejmuită cu scânduri și blocată cu două porți înalte de șase metri, pentru ca evreii să nu poată evada; vorbește despre sechestrarea acelor familii din Orhei timp de mai multe luni pe acea stradă, de către poliția orașului; nu reține exact anul în care s-a petrecut acest fapt, indicând 1942 ca dată posibilă.

El vorbește despre strângerea evreilor din Orhei, menționând că deși nu a asistat la aducerea și instalarea lor în incinta spațiului amenajat special, deoarece localnicilor nu le era permis să intre acolo, a văzut personal familii întregi de evrei ridicate de la casele lor și escortate de către poliție; menționează că evreilor nu le era permis să aducă de acasă decât mâncare; își amintește că împrejmuirea străzii unde erau ținute acele familii se făcuse cu scânduri de lemn și stâlpi groși, astfel încât ceilalți localnici nu puteau vedea dincolo de aceste materiale; povestește că uneori, cunoscuți din oraș ai unor evrei care erau sechestrați de către poliție le aduceau acestora pâine, pe care le-o strecurau prin crăpături; accentuează însă faptul că polițiștii erau foarte severi și nu le permiteau evreilor să primească mâncare, insultându-i în cazul în care îi prindeau făcând acest lucru; spune că, deși nu își amintește ca vreun evreu dintre cei ținuți în acel loc împrejmuit să fi încercat să comunice cu el, a auzit de la alți localnici din Orhei că acest lucru se întâmpla uneori; reține un număr de aproximativ două sau trei persoane care păzeau porțile, în ture, la capetele străzii unde erau ținuți evreii; menționează că timp de aproape o jumătate de an, evreii nu au fost scoși deloc din acel spațiu; comentează dispariția a diverse bunuri din casele evreilor ridicați, amintindu-și că oamenii din oraș intrau periodic în locuințele rămase nelocuite și luau diferite obiecte de care aveau nevoie, precum perne sau fețe de masă, întâmplări la care a asistat personal în repetate rânduri; spune că locuințele evreilor care fuseseră arestați nu erau păzite. 

El vorbește despre un grup de aproximativ cincisprezece evrei care au fost executați după ce au evadat din locul împrejmuit unde erau ținuți, dorind să treacă podul de peste râul Răut; menționează că printre acele persoane se aflau și bărbați, și femei, deopotrivă tineri si vârstnici; comentează faptul că celorlalți localnici din Orhei nu le era permis să îi urmărească pe polițiști, menționând faptul că el însuși, împreună cu alți tineri, s-a strecurat printr-o grădină atunci când a auzit niște împușcături, ajungând la aproximativ douăzeci de pași de scenă; detaliază incidentul la care a asistat, descriind aducerea unei mașini vechi de gunoi pentru a transporta cadavrele evreilor; spune că a auzit de la alte persoane că trupurile celor uciși au fost aruncate într-o groapă cu var, turnându-se peste ele piatră și mortar; povestește că a văzut trei persoane care i-au împușcat pe evrei, folosind revolvere; comentează modul în care aceleași trei persoane au încărcat apoi cadavrele în mașina de gunoi, chemând și alți localnici, martori ai evenimentului, să îi ajute; accentuează lipsa de respect adusă fie și trupurilor, după modul în care acestea erau pur și simplu aruncate în mașină; [tăcere până la reluarea interviului]; menționează că niciunul dintre cei care au încercat să scape din Orhei nu a scăpat cu viață; [tăcere până la reluarea interviului]; spune că după acel incident, nimeni nu a mai încercat să evadeze din locul împrejmuit; își amintește că evacuarea celorlalți evrei din locul unde erau ținuți s-a efectuat în timpul nopții, localnicii neștiind ce s-a întâmplat cu toți aceia; menționează că în Orhei se zvonea că toți evreii au fost în cele din urmă executați și aruncați într-o groapă făcută cu ajutorul unui buldozer, dincolo de pădure; descrie ce s-a întâmplat cu locul împrejmuit după evacuarea evreilor, amintindu-și că porțile și stâlpii au fost scoși de către poliție, iar din casele evreilor au furat ceilalți localnici diverse bunuri, inclusiv ferestre și uși; estimează că în acel spațiu împrejmuit au fost ținuți aproximativ o mie cinci sute de evrei, inclusiv copii; menționează că polițiștii care au făcut arestările și care i-au sechestrat pe evrei erau români; spune că nici unul dintre evreii care locuiau in Orhei nu s-a mai întors acolo după război sau după ce familiile au fost deportate.

El detaliază un alt eveniment din timpul bombardării Orheiului, amintindu-și că la un moment dat, s-a ascuns într-un beci împreună cu alți bărbați necunoscuți; povestește că după trecerea avioanelor, a intrat în oraș armata germană, niște soldați găsindu-l pe el și pe ceilalți și cerândule să se legitimeze; accentuează faptul că soldații germani foloseau insistent termenul “Jude” în întrebările lor, menționând că el însuși nu înțelegea ce înseamnă acest cuvânt, necunoscând limba germană; își amintește de existența unui traducător moldovean alături de soldații germani, comentând metoda acestuia de a descoperi evreii din grupul de persoane ascunse în subsolul clădirii: număratul până la cifra zece in limba română; explică faptul că evreii nu puteau în general să pronunțe corect cifra trei, deoarece aveau dificultăți în ceea ce privește litera ‘R’; își amintește că printre persoanele alături de care se afla existau doi rromi, trei moldoveni și doi evrei, cei din urmă fiind descoperiți de soldații germani și arestați pe loc; menționează existența unui alt evreu mai în vârstă printre cei din subsol, comentând metoda prin care acesta a reușit să treacă testul – evitând cifra trei, enumerând doar primele două cifre și apoi prefăcându-se că adună cifra doi cu ea însăși pentru a ajunge la cifra patru; menționează că și-a dat seama că soldații care îi interogau erau germani după uniformă și datorită faptului că nu înțelegea limba vorbită de aceștia; spune că un singur soldat german a intrat în subsolul clădirii pentru a îi scoate de acolo pe refugiați, însă că la suprafață mai așteptau patru sau cinci, în timp ce alți nemți treceau mai departe; comentează reușita evreului vârstnic, punând-o pe seama neatenției traducătorului și faptului că testul decurgea foarte rapid, cei care îl treceau fiind rugați să plece imediat; nu își amintește numele bărbatului în vârstă, menționând că nu l-a mai văzut nici pe acela, nici pe cei doi evrei arestați de către soldații germani, după acea întâmplare.

Acest interviu a fost realizat de Diana Dumitru in 2006 în cadrul United States Holocaust Memorial Museum's Moldova Documentation Project