Valentin Varta, a.n. 1965, s. Larga (Briceni), Războiul din Afganistan

Prezintă-te te rog, numește data și locul nașterii.

Mă numesc Valentin Varta, m-am născut în s. Larga, raionul Briceni. Am absolvit școala medie din sat și am depus documentele la facultatea de istorie a Universității din stat din Chișinău, unde mi-am făcut studiile în anul academic 1982-1983. După primul an de studii am fost lizt la armată.

De ce ai fost luat la armată, fiind student la universitate?

Răposatul Leonid Ilici Brejnev, Secretar General al PCUS, Președintele Prezidiului [Sovietului Suprem], etc, etc, înainte de morte a semnat un decret prin care, dat fiind faptul că eram în toiul răsboiului rece, situația internațională era tensionată (este ușor ironic), studenții de la instituțiile de învățămînt superior erau obligați să satisfacă serviciul militar în termen în Armata Sovietică. Asta în pofida faptului la Universitatea de stat dib Chișinău, în numele lui Vladimir Ilic Lenin pe atunci, acum Universitatea de Stat din Moldova, era catedra militară și era destul de puternică, erau ofițeri  superiori – toți cu experiență de consilieri militari în diferite colțuri ale lumii cu acordarea ajutorului proletar internaționalist.

Valentin, cum ai fost mobilizat la armată?

S-a început istoria ... Inițial nouă ne părea glumă. Eram în grupa universitară 11 cu cătănia nefăcută.

Deci 11 persone erau luați la armată, iar în Afganistan ai nimerit numai tu?

Numai eu am nimerit în Afganistan.

Ai vreo idee de ce anume tu ai fost luat în Afganistan?

Ar fi mai multe. Practicam sportul. Fiind student la anul întîi am făcut și cursuri la secția de parașutism – era așa ceva la Universitate. Era binevol.  Doi am frecventat aceste cursuri Oleg Rusu și eu. Visul meu era să fiu soldat în trupele aeropurtate, mă pregăteam intens. Se vede că asta a fost luat în considerație – unde va toată informația asta era în dosarul personal.  Noi doar de la 14 ani, cum era obișnuit atunic, eram șa evidență la comisariatul militar.

Premiltari să numeau acești minori.

Da, premilitari. În clasa 10-a în școala din sat aveam visul să devin aviator militar și numai datorită mamei mele, Dumnezeu s-o ierte, n-am ajuns aviator. După mine  sau mai pornit patru colegi de clasă... După ce am scis cererea, am trecur comisia medicală la comisariatul militar și mama a aflat, a apucat-o inima și  a spus că moare acolo și eu am abandonat aviația (râde).

Care a fost prima ta unitate militară după mobilizare?

Sistemul sovietic a fost foarte discret. Centrul de recrutare din Chișinău era aici lângă Memorialul Eternitate – acum numai există clădirea ceea. Pentru mine a fost straniu, pentru că de obicei acolo nu mia trevceau comisii (control-a.t.) medicale adăugătoare, dar eu am fost obligat să mai trec încă odată  din  fugă comisia și medicii între ei vorbeau: «выдержит- не выдержит?» (va rezista-nu va rezista? – a.t.) – marea majoritate din ei erau vorbitori de limba rusă. În armata sovietică limba de uzanșă era limba rusă. Eu am crezut că este vorba de trupele de desant și am strigat: „выдержу-выдержу, да что там…» (voi rezista, ce la urma-urmei... – a.t.). M-am cerut singur în zeamă (râde). Și mi s-a spus cei care cunoșteau codificările, - că era K-280 și mai urmau ceva litere, - că câțiva fugiseră până la mine de la punctul de concentrare. Au evadat, iar pe urmă s-au întors și au fost luați de alți ”cumpărători” (ofițerii care veneau după soldați numai mobilizați, se numeau cumpărători – a.t.). Comanda nostră era mică, și mă mirase acest lucru, - noi eram 23 de oameni, dar cu noi a mai mers o altă comandă K-57 și urmau aceleași litere. Noi mergeam pentru trupele de tancuri, iar ceilalți mergeau pentru infanterie.  Ni s-a spus că o să facem serviciul military în districtul military Odesa, pe malul mării (ride).

Cine va spus asta?

Era ”cumpărătorul”, un locotenent-major cu embleme de tanchist și cu epoleții roși și eu eram curios … că știam că la tanchiști epoleții sunt negre. Nu știam că dacă regimentul de tancuri acționează pe lângă o divizie de infanterie, epoleții și la tanchiști sunt roșii.  Deci, am ajuns la Odesa, am trecut peste tot orașul pe jos  și la stația de pasageri Odesa Triaj ne-am urcat în tren și la 26 iunie 1983 ne-am pornit în călătorie. Unde mergem nu ni se spunea – era secret military. Am ajuns în unitate la 3 iulie, ora 2 dimineață.

Ați mers o săptămână.

Da. La a 5 zi, când am ajuns în Kazahstan, cineva s-a trezit dimineața devreme, numai răsărise soarele: ”Băieți, pustiu, cămile!” și vreo două ore am stat toți la geamuri (râde).

Erați numai echipa din Moldova?

Eram amestecați deja. Eram un tren, o garnitură militară cu prioritate, (acolo calea ferată era încă din anii 30)  aveam tot timpul semaforul verde. Eram cei mobilizați din disctrictul militar Odesa, erau studenți din instituțiile de învățământ superior din Odesa și Chișinău.

Am ajuns în unitate în Tedjen[1], unitatea militară Nr 10858. Unitatea era in districtul militar Turkestan, fondat de pământeanul nostru Mihail Frunze – atunci m-am mirat prima data de talentul moldovenilor (râde) – unde au ajuns și ce au făcut. Unitatea era cum era, cazarma era contemporană, cu trei etaje, cu irigare în jur, verdeață… Când am ieșit la poligon (dă din cap) …

Ați urmat acolo un curs de pregătire, nu? Trebuia de acolo să plecați în Afganistan?

Dat fiind faptul că noi eram studenți de la instituții superioare, am nimerit în școala de sergenți. Pregătirea a fost scurtată pentru că noi chiar dacă sesiunea la universități am susținut-o înainte de termen, am ajuns în unitatea cu întîrziere de două luni. Eu am împlinit 18 ani (vîrsta mobilizării – a.t.) în aprilie, iar mobilizat am fost la 26 iunie.

Asta era ”учебка”?

Da. Unitatea era foarte mare, erau undeva la 5 mii de oameni. Există și în Turkmenia de astăzi. Nu am știut ce prezintă, dar am găsit-o pe Google maps.

Deci, în Turkmrenia, Kara-Kumul de sus, în condiții de pustiu, pustiu torid. Spuneau bătrânii de acolo, babaii că așa căldură, ala vara nu a fost vreo 50 de ani. Eram la 30 km de la hotar cu Iranul și la 120 km - de Afganistan.  Când am ieșit prima dată la poligon se vedeau în depărtare munții Iranului, vârfurile înzăpăzite. Aveai impresia că sunt suspendate în aer. Și o căldură – mamă unde am ajuns, Doamne, unde ma-i adus?! Bătea vândul și ridica nisip mărunt – aveai impresia că stai la gura sobii.

Ce pregătire ați trecut acolo?

Ce pregătire, pregătirea era (râde)... Acum de la înălțimea vârstei, experienței de viață, îmi dau seama că ne pregăteau în plan psihologic să devenim... Este filmul ”9-ая рота”, acolo sunt lucruri înflorate, dar și chestii reale. Chestii psihologice. Era elementul acesta încă de la tatro-mongoli – educarea prin respundere colectivă. A încălcat unu este pedepsită toată subdiviziunea, adică a încălcat unu –răspunde tot plutonul. Asta în subconștient dezvoltă simțul umărului – unu pentru toți și toți pentru unu. Chestiile care erau de pregătire de luptă, de pregătire specială erau așa: odată-ți explica, a doua oară îți explica, iar a treia oară-ți explica cu forța - vorba rusului «не доходит через голову, дойдет через задницу» (nu-ți întră prin cap, ți-a întra prin fund – a.t.). Scopul era să ducă acțiunile noastre până la automatism. În situația critică declanșezi automatul și mai reflexezi că ești student, ai studii superioare sau ești viitor laureat al Premiului Nobel – ești pur si simplu soldat și-ți îndeplinești datoria.

Din punct de vedere fiziologic pentru mine era curios faptul că pe noi ne pregăteau după principiul turkmenilor, adică să rezistăm fără apă în pustiu. Era norma de apă – o ploscă jumătate sau un litru și jumătate pentru 24 ore. Apă crudă nu se permitea, chiar eram pedepsiți pentru consumul ei. Se făcea fertură din spin de cămilă (plantă – a.t.). Ți se permitea să bei pe săturate dimineața când te trezeai, pe parcurs zilei – numai îți clăteai gura. Dacă era efort fizic, iese că dacă beai mai mult, mai mult transpiri și în aceste condiții puteai avea insolație sau chiar lovitură termică, deshidratare, refuză rinichii. Pe noi ne pregăteau ca pe cămile.

Pe urmă am citit la Artem Borovic, care a fost în Statele Unite, la Fort Brag,  și a trecut pregătire la americani. El spunea că americanii aveau dreptul să bea apă cât mai mult. Mă rog, ei cu comodități luptă. Cu hârtie igienică, cu tualetă la îndemână (râde).

În privința pregătirii fizice, dacă eu făceam sport și la bara fixă făceam ieșirea prin forță când plecasem în armată de vreo 16-18 ori.

O făceai înainte de armată?

Da, înainte de armată. După ce am absolvit școala de sergenți o făceam cu mare greu de 6 ori. În schimb gugeam ca cămila prin pustiu fără apă, fără.. eram în stare în masca antigaz să sap tranșee.

Nu era scopul să vă dezvolte pur și simplu fizic, ci anumite aptitudini?

Rezistența în condiții de pustiu plus mai erau acolo și alte lucruri, care să ne prindă bine în condiții de luptă. De exemplu  suprevegherea în condiții nocturne. Structura ochiului uman este așa că dacă privești frontal în întuneric vezi puțin, dar sunt niște siretlicuri – cu coada ochiului, - nu știu din ce cauză, - se vede mai mult. Pe urmă, te lași la nivelul pământului pe fonul cerului vezi mai bine. Adică erau niște chestii specifice care trebuiau să ne prindă bine în condiții de luptă.

Ce a fost cel mai greu pentru tine în учебка?

Nu numai eu, practic toți, învățam ... mai multe chestii să dădeau greu, dar cel mai prost mergeau statutele militare.

Trebuia să le cunoașteți?

Da, doar să spune Устав кровью писан (Statului este scris cu sânge – a.t.). Dar după o fugăreală de câtevai ore prin pustiu și după săpatul tranșeelor, nu prea întra Statutul în cap. Dar în genere ceea ce se lipea de noi foarte greu în subdiviziunea de pregătire era stația de radio și regulile de utilizare a ei. Toată tehnica din armata sovietică era înzestrată cu stația Р-123М. Așa parcă întelegi, dar în practică nu-ți ieșea. Când am ajuns în batalion un căpitan, șeful statului major al batalionului, căpitanul Medvedțkii în decurs de două ore ne-a făcut practică foarte bunî  - clar, scurt și ...

Asta în Afganistan?

Da.

Pe voi v-au pregătit ca tanchiști?

Ca tanchiști. Eu eram pregătit să fiu comandant de tanc. Tancul l-am văzut pe viu a treia zi de la sosirea în unitate. Noi vreo patru zile am umblat cu hainele de acasă până ne-au îmbrăcat în unifromă militară. Eram în civil și aveam un comandant de pluton care se numea pe sine însăși полурусский-полумордвин (semirus-semimordvin – a.t.), locotenentul Coșelev, era cu jumate de cap mai înalt decât mine, era foarte bine pregătit fizic, maestru în sport la sambo, candidat în maestru la dziudo. Era un ofițer foarte bravo, dar era cu nărav – după idee trebuia să fie deja căpitan, dar era numai locotenent. Avea character, era rebel. Și el a treia zi ne-a dus în boxuri. Dat fiind faptul că unitatea era dislocate în nemijlocita apropiere de Iran, tehnica era la așa numita păstrare de luptă, ce înseamnă că tancurile trebuiau numai alimentate cu combustibil, unite clemele la acumulatoare și erau gata de luptă. Era tehnică de luptă pentru un regiment și jumate cred că. Noi de la lumina zilei când am întrat în aceste boxe în care erau numai niște ferestruici mici am văzut rânduri de tancuri – erau cred că vreo 50 de bucăți. Toate acoperiet cu tenturi (huse – a.t.). Ne-a impresiont. Dacă el are înălțimea fără tent cu mitraliera antiaeriană ДШК  are 3,2 m înălțime. De la pupă până la vârful țevii are 9,6 m. Lățimea este de 3,4 m. Și când tot asta este acoperit cu tent și aceste nămile stau în rând, te impresionează.

Ce tanc era?

T-62.  Locotenentul făcu un gest lejer cu mâna: Вот это ваша танка (asta este tanca voastră – a.t.). A glumit așa. Pe el veți face serviciu militar. S-a scos husa de pe unu, am intrat, am văzut ce și cum.

Cât ați stat în Turkmenia, jumătate de an?

Nu, Mai puțin. Pe 30 octombrie am trecut hotarul cu Afganistanul.

Rămânem încă un pic în учебка. Deci, ați studiat și ați practicat tancul?

Bineînțeles. Trageri am făcut, inclusiv nocturne. Eu ca comandant de tanc trebuia să știu funcțiile mele ca comandant, funcțiile trăgătorului, funcțiile mecanicului și cele ale încărcătorului – pe toate.

Care-s funcțiile comandantului?

Comandantul dirijează cu echipajul, dă indicații la ceilalți trei. Mecanicului – viteza, direcția, etc., trăgătorului îi indică ținta. Tancul este armă colectivă și gen de armă care acționează după principii colective: comandantul de companie dă ordin echipajului în cauză și comandantul tancului ia decizii reieșând din indicațiile superiorului. La T-62 era turela comandantului. Turela mare care cântărește 12 tone o dirijează trăgătorul – comandantul și trăgătorul stau ambii în turelă: comandantul mai în spate și mai sus, chiar sub acoperiș, iar trăgătorul – un pic mai jos. Stabilizatorul (telecomanda) e la trăgător, dar la comandantul de tanc este ТКН – Танковый командирский ночной, care are mai multe funcții – aparatul ăsta e și de noapte și de zi, el și mărește, mărirea este de 5 ori, dacă nu greșesc. Și dacă ai observat ceva, ce după tine necesită prima atenție, se apasă butonu pe stânga, se ține strâns, se fixează pe direcția care-ți trebuie și deja preiai turela de la trăgător și o întorci încolo unde ai nevoie. Comandantu ia decizia care este ținta și ce țintă trebuie să fie nimcită prima, tipul de muniție și dă comanda la trăgător. Se dă comanda la trăgător, iar încărcătorul aude осколочно-фугасным, бронебойным подкалиберным заряжай și el știe ce să facă.

Deci echipajul este format din comandant, mecanic (care conduce tancul), trăgătorul și încărcătorul. Da cine trage din mitralieră?

T-62 are două mitraliere. Are mitraliera care merge de la acelaș sistem de ochire de la trăgător – e principiu mainei puternice, adica butonul e pe ”urechi”, noi îi mai spuneam la stabilizator Cheburașka. Principiul mâinei puternice – butonul de la mâna dreaptă e tunul, butonul de la stânga e mitraliera, ПКТ – Пулемет Калашникова Таковый, calibru 7,62, 2500 de cartușe, rezerve - 10 cutii a câte 250 cartușe și 40 obuze.

Erau din cei care după cursurile de pregătire nu au plecat în Afganistan? Din care motive?

Cazuri au fost diferite. Unu din batalionul 2, care pregătea trăgători, a primit scrisoare de acasă că iubita lui se mărită cu altul. Exista ordin că scrisorile înainte de serviciu de gardă de 24 de ore să nu fie transmise soldaților. Acestui soldat, însă, pământeanul ia dat scrisoarea și acesta a aflat despre căsătoria mândrei sale. Fiind la post s-a descălțat de papuc și cu degetul mare de la picior a apăsat pe trăgaciul automatului, țintind în inimă. Nu a nimerit în inimă și numai s-a calicit, a fost judecat de un tribunal militar. Erau și alte cazuri. Am nimerit în batalionul sanitar din prostie – m-am scăldat în arâc, râu de munte, venind de la poligon și am nimerit în sanbat (batalionul sanitar – a.t.). Comandatul sanbatului era căpitanul Rusnac, pământeanul meu din Briceni. Se temeau de dânsul ca de naiba, avea o autoritate! Acum este pensionat. E aici în Chișinău, la-m întâlnit ultima dată când era colonel al serviciul medical, medic în spitalul militar al ministerului nostru de apărare.

Medic în sanbat era soția căpitanului Alla Ivanovna Rusnac, colegă, tovarășă bună cu mătușa mea și eu nu o cunoșteam. Era specialist civil, dar lucra acolo cu soțul ei. În sanbat erau doi tipi – unu înghițise carbid ca să provoce ulcer la stomac și să nu fie luat la război, al doilea avea tic nervos, dar numai când era cineva lângă dânsul sau când întra doctorul. Când era singur în palată și-l luai pe neprins de veste nu-i tremura nimic.

În genere idea principală era – noi eram educați în acest mod, - că noi trebuie să ne facem dătoria de onoare, să apărăm Patria. Asta nici nu se punea la îndoială. La noi în companie o fost unu din or. Penza pe nume Muravliov– el trebuia să nimerească cu mine într-o companie în Afganistan, - dar au intervenit părinții, erau ceva șefuleți, și în Afganistan a mers în locul lui Vitea Crivoșeev. Vitea vroia în Afganistan și tot din Penza era. Și eu puteam să rămân sergent în учебка, dar am făcut tot posibilul să plec în Afganistan. altcineva.

Aveam un prieten Valera Ialama, un gagauz din Ceadâr-Lunga?  El, dacă nu greșesc, își făcea studiile la Odesa, la Popov ( Academia de telecomunicații  A.S. Popov din Odesa – a.t.). În noaptea când pe noi ne-au ridicat pe alarmă că noi trebuia să participăm la parada militară pe 7 noiembrie la Așhabad și vreo lună de zile ne-au fugărit pregătindu-ne, în noaptea ceea a fost sergentul de serviciu pe companie, a venit și a stat toată noaptea alături de noi pe platz, vroia să meargă cu noi în Afaganistan. Tot spunea: cum așa, fraților, voi plecați, iar eu rămân. Masa principală de oameni doreau să plece în Afganistan.

Nu atât să liptăm pentru ne plăcea lupta, cât să apărăm Patria. Lucra aparatul propagandistic și ni se băga în cap că noi apărăm hotarele de sud a marei noastre patrii – Uniunii Sovietice. Întadevăr situația internațională... dar asta este o temă mult mai vastă. Situația era destul de încordată, acolo Amin uzurpase puterea, îl omorâ-se pe Taraki, Taraki îl omorâse până la asta împreună cu Amin pe Daud Khan. De fapr la dânșii războiul civil e o problemă, pentru că noi privim numai dintr-un punct de vedere  - Uniunea Sovietică și SUA, da acolo în zonă, Afganistanul fiind întro poziție startegică, sunt mai mulți jucători și jucători putenici – China, India, Pakistan.

O pornit totul de la ceea că afganii lau dat jos pe ultimul monarh al Afganistanului Mohammed Zahir Shah (1973 – a.t.), pe urmă a avut loc revoluția din aprilie din 1978. În principiu Uniunea Sovietică avea relații mai bune cu Afganistanul de pe timpurile Șahului.   Iar ăștea au venit și au vrut să ajungă din Evul Mediu direct la socialism, iar Amin - direct la comunism, sărind peste ”etape”. Și voluntarism! Represiunile s-au pornit, acolo-s 35 de naționalități...

Eu imi cer scuze că te întrerup, putem noi să revenim la istoria ta de participare la războiul din Afganistan?

Da-da. Noi am trecut hotarul cu Afganistanul la 30 octombrie 1983, la orele două ziua.

Hotarul era securizat?

Da, era controlat de trupele sovietice. Am trecut pe pod pe la Termez și pe partea cealaltă ear or. Hairatan. Atunci pe teritoriul Afganistanului erau 4 km de cale ferată, zcum poate sunt mai multe. Asta era toată calea lor ferată.

Um ați trecut, pe tancuri, cu trenul?

Am venit cu trenu pînă la Termez. Acolo am debarcat, pe jos am trecut podul. Am trecut hotarul și brusc am simțit și văzut diferența. Părcă am nimerit în altă lume. Dacă aici era Uzbekistanul sovietic,  - Termezul e în Uzbekistan, noi am mers cu trenu 24 de ore, - erau femei, era transport civil, erau motociclete, Moskvichuri, Jiguliuri, Volgi... Cum am trecut partea cealaltă – numai bărbați, toți înarmați, cu veste antiglonți, cu muniții pe ei (cartușe, grenade, etc), cel mai pașnic transport era Uazik-ul (козлик), pe urmă – БРДМ (Бронированная Разведывательно-Дозорная Машина - mașina blindată de recunoaștere – a.t.), БТР (Бронестраспортер - malină blindată de transportare – a.t.), tancuri, elichoptere militare, etc, etc.

Unde v-au dus, unde v-au dislocat?

Chiar acolo în Hairatan era câmp de aterezare pentru elichoptere. Ne-au dus în divizie in Kunduz. În divizie noi am înoptat în regimentul 149 și pentru noi era de mirare că acolo era ciai, - că tot nu se bea apă crudă, - ciai din beljug și cu zahăr mult. Bea cât dorești. În учебка aveam numai fiertură din spinul de cămilă și cu un pic de zahăr.

Acolo am stat o noapte, dimineața ne-au mai făcut o filtrare, nea-u dispărțit în două. O parte a plecat în divizia din Kandagar, iar altă parte am rămas în divizia 201 din Kunduz. Din divizie ne-au trimis în regiment în Tașkurgan (altă denumire Khulm - a.t.). Zona de responsabilitate a regimentului era nordul Afganistanului și orașul era destul de aproape de Uniunea Sovietică. Iar de la Tașkurgan până la batalion, unde mi-am făcut serviciu erau 200 și ceva km.

Noi de la Tașkurgan pe urmă am făcut mai multe raiduri, însoțind cu tancuri coloane de mașini cu mărfuri militare și civile. Dacă de la Tașkurgan ajungeai pâna la Mazar-i-Sharif, capitala de nord a Afganistanului (acolo este renumita Moschee albastră), de acolo o luam înspre Herat  - asta era strada noastră, зеленка (zonă împădurită cu arbuști – a.t.) (numește denumirea câtorva localități mici). ….  

În regiment am trecut două săptămâni karantinul, ne-au instructat ăștea care erau pe partea politică și cei din serviciile de recunoaștere ГРУ (Главное Разведывательное Управление) – cum să ne comportăm cu populația locală, ce să evităm, ce nu se poate, etc. Că erau riscuri că dacă nu te comportai adecvat puteai s-o iai și de la un dehkan (țăran –a.t.) pășnic; dar ei ziua toți erau pașnici, noaptea situația se schimba – îngropa sapa și dezgropa automatu sau lansatorul de grenade.

Dedovșină ați avut în учебка? Fenomenul era foarte răspândin în anii 60-80 în armata societică.

Ea și acum este în armata moldovenească.

Da, știm - au preluat această tradiție urâtă. 

Era, dar cum să spun... Eu am auzit de la colegi, de la prieteni că în unitățile dislocate în Uniune sau în țările Tratatului de Varșovia era așa ceva. La noi era diferit. Cu mâncarea, de exemplu. Batalionul nostru era la 220 km de regiment și proviziile le aduceau cu coloana. Coloana mergea după amuniții, combustibil și provizii. Primele două săptămâni după ce venea coloana trăiam împărătește, iar ultimele două săptămâni se stringea cureaua. Dar a fost un caz când două săptămâni,  - cei drept aici au mai pus mâna și plutonierul, прапорщик, a mai vândut din rezerve, - un echipaj pe zi avea o pâne neagră (кирпич) și două bidoane de ciai. Respectiv nici țigări, nici ... Iarna 1983-84.

A răspuns cineva pentru asta?

Nu. Nu s-a luat în calcul că e luna decembrie, că suntem în zonă muntoasă, norii coboară jos, încep să bată vânturile dinspre munți, elicopterile nu mai puteau zbura, noi nu eram în stare să ne deplasăm – dușmanii (combatanții afgani – a.t.) au călărit betonca (оседлали бетонку), ne-au izolat în zona verde, în Balkh. Am încercat noi să răzbatem, nu am reușit. Au incercat cei din regiment, infanteria – și ei nu au reușit. Da la noi comandanții se străduiau să nu fie pierderi umane, fiindcă unitatea care avea perderi umane multe pe câmp de luptă se considera unitate nu prea bună și ofițerii superiori respectiv o luau în șapkă. Toată lumea tinde să evite pierderi umane.

Când s-au împrăștiat norii, elicopterile ne-au adus ceea ce era în tainul adăugător  - țigări, lapte concentrat, unt, conserve de pește, etc. Și pe urmă o venit coloana cu toate celelalte.

Am început să vorbim despre dedovșină. Dacă în unitățile din Uniune деды (soldații cu un tremen de serviciu de un an și jumătate  - a.t.) trebuiau să mănânce primii și cei mai bun, la noi era o rușine pentru soldatul care avea un an sau un an și jumătate de serviciu militar să ia ceva din tainul unui soldat tânăr și să mănânce el. Era invers  - hai mînâncă, - spuneau, - ești tânăr, ai nevoie mai mult de asta. În glumă, cei drept, puteau spune: у тебя из задницы еще гражданский бублик не вышел, когда я уже под пули шел.

Ce fel de dedovșină mai era. Dacă dormeai la post, o luai între coarne.  

De la cei cu termenii mai mari?

Nu. De exemplu, eu ca sergent ... Trebuia să stăm doi la post, dar ne-au dat voie să stăm câte unu – eu și trăgătoru, dar am adormit ambii. Eu m-am culcat în tanc, în turela și mi-am legat un cablu de mână (kepingul, căpacul era întredeschis), iar trăgătorul trebuia să patruleze, mergînd în jurul tancului. Aveam și un câine ca în Patri tanchiști și un câine (film polonez, popular in URSS – a.t.). Aveam un plutonier, un ucrainean, locotenentul Guzienco cu niște mustețe ca în oală galbene (Урка, я тебя урою! – când spunea câte odată)  și îsta era tâmpit, el personal o instalat câmpurile de mine la bază și era în stare să vinî la două, la trei de noapte cu câinele lui, că avea și el un câine-lup caucazian, cu urechile și coada tăiate... El cu câinele prin câmpurile de mine vinea, că se orienta și noaptea. Deci, ne-a prins dormind. Trăgătorul a fost pus să facă sport de către mecanic, iar comandantul de pluton s-a ocupat de mine.  

Ai mâncat bătaie sau ce?

Nu, am făcut отработка элементов рукопашного боя. Normal că el era mai pregătit decât mine.  Asta era tratamentul dacă te prindea dormind la post. Pe urmă o luai dacă nu aveai grija cuvenită de armament – automatul, mitraliera, etc. Dacă în luptă te dădeau de gol, atunci tancul putea deveni sicriu colectiv. O mai puteai lua și pentru tehnică. Indiferent de termenul de serviciu – o lună, două, un an. Eu ca commandant de tanc am ridicat mâna la mecanicul meu care era dembeli (soldat în ajunul demobilizării – a.t.). Și am avut dreptate, fiindcă …

Erați într-un echipaj soldați cu termeni diferiți?

Da, în echipaje erau militari cu termini diferiți. La noi încă ce era interesant, că la ”ieșiri” (misiuni – a.t.) - și asta era vorba de stabiltatea psihologică, - in primele luni eu  având calitatea de comandant de tanc, (însoțeam coloana) eram în tancul de cercetare (дозорный танк – а.т.) ca trăgător. Până nu am trecut rotajul nu eram admis. La prima ieșire cinstit nici nu am înțeles ce se întâmplă. Era locțiitorul comandantului de pluton Kolea Eftenco din Kubani, el era comandant de tanc, eu ca trăgător, mecanicul era al meu, uzbecu și încărcător era Leha Uhin, care de fapt era trăgătorul lui Eftenco. Eu eram unicul soldat tânăr în tanc, dar era responsabilitatea sporită pentru că era дозорный танк – noi mergeam în fața coloanei la distanța de vizibilitate cu ochiul liber și făceam cercetarea din mers. Deci, în caz de ceva noi eram primii care ne încleștam. Și când au început să tragă eu nici nu am înțeles pentru că în căști se aude și eterul și stanția de radio și motorul lucrează. Se dublează, fiindcă comandantul stă din urma ta și-ți dă comenzi: наводчик, пушку вправо, наводчик, пушку вправо și eu am întors și văd niște focușoare, văd glonții trasori cum zboară …  ce să fac știu, dar aștept ordin. Dacă ești cu automatul sau mitraliera în mână se aude când tragi, dar ăștea trag și nu se aude nimic. Noi am împușcat de odată din mitralieră, pe urmă s-a dat ordin și Uhin a încărcat un осколочно-фугасный și eu l-am împușcat. Și au mai venit două tancuri în fruntea coloanei. Unu a rămas ca să treacă coloana, iar două ne-au venir în ajutor și în 2- minute am curățat totul.

Ați curățat totul?

Ei ne-au atacta de pe flanc, Erau acolo și două aruncătoare de grenade, un aruncător de mine. Deja când am început să tragem se vedea cum fug.  

Care era misiunea unității unde-ți făcea-i serviciul?

Noi am avut cîtevai sarcini. Sarcina numărul unu e ceea ce spunea propaganda sovietică – că noi acolo săpăm arâcuri, plantăm livezi ...

Eu mă refer în special la unitate ta.

Noi eram dislocați în cerc și sarcina batalionului  era să protejăm un combinat de prelucrare a gazelor naturale, de îmbogățirea gazelor. Nordul Afganistanului este foarte bogat în resurse naturale. În genere Afganistanul are tot ce vreai – uraniu, molibden, fer, cupru – toate-toate-toate. În Panjshir diamante ca în Africa de Sud. La noi la Sari-Puli-Chal erau sonde de petrol conservate, scare asu fost cercetate și descoperite cu ajutorul specialiștilor sovietici în anii 60-70 a secolului trecut. Și era și monument . Am avut cinci ieșiri de luptă încolo și o singură dată,  că era zona-n munți și era centru de pregătire a mojahedzilor, am reușit să ajungem la tragere directă cu tancurile, la o distanță de 1300 m. Era drumul prin munți, serpantină și   minau, ne pîndeau cu aruncătoare de grenade.

Deci sarcina numărul unu – asigurarea securitărșii acestui combinat. Acolo de fapt erau două: unu în Jar Kuduk mai mare și în Hodja-Gugerdag - unul mai mic. Acolo era un batalion de afgani în care noi nu aveam încredere. Și era un batalion ДШГ (десантно-штурмовая группа – а.т.), erau graniceri, trupele securității. Și la dânșii serviciu mergea altfel – ei veneau în deplasare pe 3-6 luni. Corpul de ofițeri era în principiu  ... Comandantul era maiorul Bortnikov, el era pe loc și șeful statului major, dar soldații, sergenții și ofițerii inferiori se schimbau mai des și ei erau cei mai pregătiți. Erau chiar mai pregătiți din punct de vedere tactic, a pregătirii de foc, decât desantura, infanteria, afganii și alții. Din trupele afgane luptau mai bine cei din securitate - trupele Had. Ăștea erau legați prin sânge, luptau ca sinucigași.  

(Va urma...)

22 ianuarie, 2018, Chișinău

Interviul realizat de Institutul de istorie orală din Moldova (Alexei Tulbure)

[1] Tedgen - oraș în Turkmenistan. Orașul este situat pe malul stâng al râului Tedgen, la 195 km de Așgabad în direcția Sud-Est.