Lipsa de memorie colectivă duce la recidive

Luna iulie oferă motive și pentru dezbateri mai seriose decât ar fi cele legate de sistemul electoral. La 25 iulie 1941, la Chișinău a fost deschis un ghetou, unde au fost adunați toți evreii, aflați în oraș la acel moment. Puțini au fost cei care au supraviețuit acestei perioade. În data de 25 iulie 2017 am propus într-o postare pe o rețea de socializare declararea zilei de 25 iulie ca Zi națională a memoriei  victimelor Holocaustului. Noi comemorăm această zi la 27 ianuarie, însă respectiva dată e legată de evenimente care n-au nimic  în comun cu Holocaustul de pe teritoriul țării noastre. Amintim că la 27 ianuarie 1945 trupele sovietice au eliberat  prizonierii lagărului morții din Auschwitz, această dată rămânând ca Zi internațională a memoriei victimelor Holocaustului. În postarea sus-menționată am susținut că avem nevoie de o zi de comemorare a Holocaustului local.

În comentariile la respectiva postare am fost acuzat de mancurtism și românofobie, de asemenea mi s-a sugerat să mă ocup de studierea deportărilor la care au fost supuși buneii noștri, inclusiv „ai tăi” (adică ai mei), și să nu uit de faptul că în Siberia moldovenii erau deportați de „comisarii evrei”. Deja de mai mult timp m-am deprins cu acest gen de reacții și comentarii  și niciodată nu reacționez la ele. Însă a fost printre ele și un comentariu (cu un vădit caracter antisemit) care le-a cuprins pe toate elementele laolaltă – recomandarea să mă ocup de deportări [1], să nu uit de „comisarii evrei”, etc., dar și propunerea  să-i las pe evrei ca ei înșiși să-și deplângă victimele, fiindcă ei știu cum să o facă. Acest comentariu este într-o măsură mai mare reprezentativ decât celelalte. De ce? Despre asta un pic mai jos.

O istorie paralelă. Cu câteva zile în urmă liberalii moldoveni au instalat corturi în PMAN, în fața pietrei comemorative a victimelor represiunilor sovietice, pentru a nu permite, potrivit lor, evacuarea și distrugerea ei de către oamenii lui Dodon, care a promis s-o scoată din Piață până la sfârșitul lui august. Amintim că piatra a fost instalată în baza ordinului Președintelui interimar Mihai Ghimpu și a deciziei Primarului de Chișinău, Dorin Chirtoacă la 28 iunie 2010. Pe placa instalată pe piatra comemorativă se spune că în acel loc urmează să fie inaugurat un monument al victimelor regimului totalitar comunist.

Deși instalată cu încălcarea legislației în vigoare, piatra comemorativă a reușit să devină în cei șapte ani de existență un simbol al memoriei victimelor represiunilor politice comise de puterea sovietică, în primul rând pentru aceste victime (mă refer la deportați) și, mai apoi, pentru urmașii lor. Astfel monumentul a căpătat o legitimitate, care în nici un fel nu e legată cu (i)legalitatea instalării lui. Tentativele PSRM-ului și a președintelui Dodon de a evacua piatra comemorativă într-un mod unilateral va spori numărul celor care vor pleda pentru păstrarea ei în PMAN și o va transforma într-un simbol al rezistenței împotriva forțelor care elogiază stalinismul. Cu atât mai mult că în sânul PSRM există voci care în mod deschis îl venerează pe „părintele popoarelor”.

Eu am propus să nu fie atinsă „Piatra lui Ghimpu”, și să încercăm a iniția o discuție publică cu privire la faptul cum ar trebui să arate un monument al victimelor represiunilor sovietice și unde ar trebui să fie amplasat. Acest dialog public ar putea avea loc într-un context mai larg al perpetuării memoriei celor represați, în care s-ar găsi loc și discuțiilor cu privire la fondarea unui muzeu național al Holocaustului și, în general, polemicilor despre formele și modalitățile păstrării memoriei victimelor exterminării în masă a evreilor și țiganilor din Basarabia. Cine altcineva dacă nu președintele țării ar urma să inițieze respectivele dezbateri publice, care conțin un uriaș potențial social stabilizator?

 „Piatra lui Ghimpu”, am menționat , poate fi scoasă din PMAN doar în rezultatul unei decizii-consens cu privire la instalarea unui veritabil monument consacrat victimelor represiunilor politice din perioada sovietică. Represiuni au avut loc, victime au existat și mai sunt, memoria crimelor comise de stat împotriva propriilor cetățeni și a suferinței zecilor de mii de oameni trebuie să fie păstrată.

Și în acest caz comentariile au fost prognozabile: „piatra a fost instalată ilegal și trebuie să fie scoasă”, „această piatră nu e una memorială, ci româno-unionistă”, „să fie făcută pietriș”, etc. Cu toate astea, nimeni nu-și amintește că piatra a fost instalată în memoria victimelor represiunilor sovietice și, în acest context, pledoaria pentru a fi distrusă poate fi percepută ca o insultă a celor care au avut de suferit de pe urma acestor represiuni. De asemenea, nimeni nu a optat pentru identificarea prin dialog și dezbateri publice a unei variante de compromis general-acceptate.

Sub postarea despre „piatra lui Ghimpu” au apărut și comentarii care justifică represiunile politice staliniste și, în general, fenomenul represiunilor. În cele mai dure formulări asta a sunat astfel: „... în timpul lui Stalin, Uniunea Sovietică a făcut un salt uriaș în dezvoltare,iar  asta, din păcate, nu e posibil fără jertfe.  Germania cea adorată de adepții integrării europene l-a avut pe Hitler care timp de cinci ani a scos germania dintr-o mare fundătură și a făcut el asta la fel, nu în mănuși albe. Cu toate astea, germanii își amintesc de el și nu în toate cazurile din punct de vedere negativ”. Comentarii similare au fost din abundență la postările cu mărturii orale ale victimelor deportărilor, făcute pe rețelele de socializare. „tai copacul, sar surcele”, „ăștia au fost trădători ai patriei”, „așa dicta contextul internațional”, „au fost deportați paraziții și fasciștii”, etc. Și în acest caz, comentatorii ușor treceau peste faptul că printre cei deportați se numărau și câteva mii de copii, iar în 1949 au fost deportați 12 000 de copii, care, în esență, nu puteau fi nici paraziți ai societății, nici trădători, nici naziști.

De ce scriu despre toate astea? Nicidecum pentru a compara sau a justifica crimele celor două regimuri totalitare. Nu sunt adeptul concepției „celor două genocide”[2],  promovate activ în unele țări ale Europei de Est. Două tragedii –da, însă nu două genocide. E un subiect pentru o lucrare aparte. Scopul acestei note e altul. Doresc  să vă atrag atenția la un astfel de fenomen cum ar fi lipsa memoriei istorice în cazul unor anumite categorii de persoane când e vorba de importante evenimente din trecut, în special de acelea pe care le putem numi, pe bună dreptate, catastrofe la scară națională. Evenimente dramatice, care constituie o durere și o tragedie comună. Fenomenul lipsei sentimentului de soartă colectivă l-am urmărit și în trecut, îl urmărim și astăzi.

Spre exemplu, masacrarea sutelor de mii de evrei în Basarabia în anii 1941-1942 numai că nu era văzută ca o tragedie a întregii Basarabii, căci erau omorâți nu niște evrei abstracți, apăruți de undeva prin orașele și satele provinciei, ci erau uciși vecinii, consătenii, prietenii, persoanele dragi, colegii de clasă, amicii de pahar, partenerii de bussines. Erau masacrați acei basarabeni, care trăiau alături zeci de ani și aceste omoruri în masă erau justificate și chiar salutate. Același lucru, dar la o scară mai mică, s-a întâmplat și cu țiganii (romii). Participarea la omoruri, refuzul a acorda ajutor supraviețuitorilor, denunțarea evreilor care cautau protecție și azil au devenit acțiuni acceptate din punct de vedere social... pentru populația neevreiască. Legile moralei general-umane și cele de stat au începtat a mai funcționa pentru evrei și romi. Ei au fost excluși din numărul oamenilor, din componența „poporului  Basarabiei”. În cartea sa „Ghetoul din Chișinău 1941-1942” Paul A. Shapiro menționează că după închidrea tuturor evreilor în ghetou, apariția lor (chiar escortați) în oraș, în drum spre muncă sau altundeva, speria și irita populația neevreiască a orașului[3]. Creștinii i-au exclus pe evrei din matricea lor mentală, din univers și „reîntoarcerea” lor în lumea din care au fost excluși  le producea orășenilor frustrări profunde. Despre ce tragedie a întregii Basarabii ar fi putut fi vorba când respectivul fenomen a devenit unul general-european – pe evrei nimeni și niciunde nu-i  apărau, îi omorau toți și oriunde. Din acest motiv, nu putem susține că locuitorii Basarabiei se evidențiau prin umanism pe fundalul întregii Europe (anume atunci noi am fost adevărați „europeni” – ce ironie cruntă!).

În prezent, însă, Europa Occidentală își constituie identitatea  pe responsabilitatea  pentru Holocaust. Nu și noi, nu și Moldova. La noi Holocaustul e tragedia evreilor, nu și a poporului moldovenesc. De aici și comentariile, similare cu cele citate la începutul acestui articol: să-i lăsăm deci pe evrei să-și deplângă ei înșiși morții. Tot de aici rezultă și Ziua Națională a memoriei victimelor Holocaustului ruptă din contextul evenimentelor locale.Doar nu e problema noastră – e problema evreilor.În cel mai rău caz, e problema celor care îi omorau pe evrei în camerele de gazare, în lagărele morții, iar la noi astfel de lagăre nu au existat[4]. 

76 de ani în urmă evreii au fost excluși în Basarabia din rândul oamenilor, astăzi – din memoria colectivă a poporului moldovenesc. Asta spun moldovenii: s-a întâmplat cu cineva, nu cu noi. Iată, un astfel de exemplu de lipsă de memorie colectivă...

Lipsa de memorie colectivă generează recidive. Din acest motiv eu permanent amintesc că istoria se poate repeta. Și nu în cazul evreilor, ei practic n-au mai rămas pe meleagurile noastre, ci e vorba de aceeași găgăuzi. Vă amintiți? În 1990 am avut deja un „marș al voluntarilor în Găgăuzia”: Chișinăul oficial îi trimitea în zona de sud pentru a omorî oameni. În 2012 un șef neînțelept al statului moldovenesc  - Nicolae Timofti, i-a numit pe găgăuzi dușmani ai statului. „Se vor descurca”, și nici asta nu va deveni o tragedie națională.

Și dacă în țara pe-un cap ortodoxă vor decide să scape de sectanți: martorii lui Iehova, adventiști de ziua a șaptea, baptiști? Vor scăpa de ei și faptul nu va deveni o tragedie general-națională. Pot în calitate de „neoameni” să nimerească românii sau neromânii și să urmeze „clarificări” cu ei. Și faptul nu va deveni o durere comună, o nevoie comună și opunere omorurilor iarăși nu va fi. Totul se poate repeta. Nici o lecție a istoriei așa și n-am mai însușit.

Și dacă cuiva i se par exagerate exemplele expuse mai sus, voi menționa faptul că după adoptarea  legilor rasiste de la Nuremberg, după „Noaptea de cristal” puțini în Germania și în întreaga lume de atunci (amintiți-vă în context de Conferința  de la Évian[5]) au putut crede că naziștii vor recurge la exterminarea fizică a milioane de oameni nevinovați, pentru „rezolvarea definitivă a problemei evreiești”. Ei au făcut-o.

Iată de ce noi vorbim despre necesitatea revenirii la memoria socială a poporului moldovenesc  - Holocaustul. Pe moment, în memoria noastră evreii nu există. Și ei trebuie să fie, pentru că ei sunt parte a istoriei noastre moldovenești (basarabene). E necesar a educa generațiile viitoare astfel ca ele să perceapă ceea ce s-a întâmplat cu compatrioții noștri evrei și romi ca și o catastrofă națională, ca o tragedie a noastră comună. O tragedie care ne vizează pe noi toți. Și asta e necesar mai mult neevreilor, or ultimii, practic, n-au mai rămas pe meleagurile noastre. De asta avem nevoie noi, moldovenii, pentru a supraviețui ^[6]. Din acest motiv abordăm subiectul  Zilei Naționale a memoriei victimelor Holocaustului, legat de tragicele evenimente locale.

Represiunile sovietice. În baza unor date, în 1940, în închisorile NKVD pe teritoriul Moldovei s-au aflat 2624 de persoane, în 1941 – deja 3951 de deținuți. Crimnalii din acest număr constituiau nu mai mult de 5%. În perioada anilor 1944-1946, în baza acuzațiilor de spionaj, trădare și colaboraționism, au fost arestate 5197 de persoane. În anii 1947-1948, 266 de persoane au fost arestate în baza acuzației de terorism, instigare la revoltă și propagandă antisovietică[7]. Trei deportări în masă a populației au fost organizate în RSSM de către organele puterii sovietice în anii 40 și începutul anilor 50 ai secolului trecut. În noaptea din 12 spre 13 iunie 1941, din RSSM[8]  au fost deportate 18 392 de persoane[9], oameni, potrivit puterii sovietice, cu atitudini ostile față de noul regim. Cinci mii de capi ai familiilor au fost trimiși în lagăre, în care majoritatea din ei au murit, iar ceilalți membri ai familiilor lor  au fost deportați  în condiții de amplasare specială, (spețposelențî)[10] în raioanele îndepărtate ale Federaței Ruse și ale Kazahstanului.

 Pentru a realiza obiectivul colectivizării totale a gospodăriei agricole a RSSM, cu alte cuvinte, pentru a-i impune pe toți țăranii să intre în colhozuri (iar în RSSM, ca și oriunde, exista opunere acestui proces), la 6 iunie 1949 din RSS Moldovenească au fost deportați „pe viață”[11] în regiuni îndepărtate ale Federației Ruse și ale Kazahstanului mai bine de 35 de mii de oameni, circa 12 dintre care erau copii[12] fără vreo judecată sau dosar intentat.  30 de eșaloane. În vagoane destinate pentru transportarea vitelor. 35 de mii de locuitori ai RSSM -  moldoveni, ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei, etc. Împotrivirea față de puterea sovietică a fost înăbușită. La finele anului 1949 procesul colectivizării gospodăriilor agricole în Moldova sovietică a fost practic încheiat. După ultimul val de deportare din luna iulie, țăranii, speriați de represiuni, au început să se înroleze în masă în colhozuri.

În aprilie 1951 din Moldova au fost deportați  circa 2 mii de „sectanți” – reprezentanți ai organizației religioase „Martorii lui Iehova”^[13].

Alte deportări au avut loc în anii 1940, 1944, putem spune că ele nu au contenit până la începutul anilor 50. Însă caracter de masă au avut doar aceste trei valuri de deportări menționate mai sus.

Foametea din anii 1946-1947 a fost provocată nu atât de secetă [14], cât de politica inumană a puterii sovietice, care le lua țăranilor, în contul planului de livrări la stat, la modul direct, absolut toate rezervele alimentare, inclusiv și cele seminciere. În aceste condiții – extorcări excesive, refuzul statului a revedea planul livrărilor, interzicerea pentru țărani a liberei circulații în scopul obținerii produselor alimentare (în special, de la sate la orașe, unde situația cu alimentele nu era atât de dramatică), lipsa unui suport din partea statului, etc – puterea condamna mii de oameni la moarte prin înfometare.

 Foametea a fost atât de teribilă încât avea loc cazuri de canibalism. Cei morți din cauza foametei, și în baza calculelor cercetătorilor e vorba de nu mai puțin de 123 de mii de oameni,  de asemenea sunt victime ale puterii sovietice, deși această politică criminală a organelor de partid și a organelor puterii sovietice nu poate fi numită ca represiune.

Putem continua și despre alte represiuni politice,  cum ar fi anii „Marii Terori” (1937-38) în RASSM și mobilizarea în Armata muncii (Trudarmia), și trimiterea forțată a tinerilor în așa-numitele FZO^[15], etc. Însă și asta e de ajuns să înțelegem câteva lucruri foarte simple:

1. Represiunile au avut loc și e imposibil să le justificăm. Nu a fost vorba de nici o respectare a normelor de drept. Oamenii erau pedepsiți pentru crime pe care nu le-au comis. Deportările au fost o modalitate de pedeapsă colectivă, deși a fost proclamat principiul „fiul nu răspunde pentru faptele tatălui”.
2. E absolut evident faptul că represiunile politice au provocat suferințe enorme, fizice și morale, pentru zeci de mii de oameni. Nu puțini din ei au murit în lagăre, majoritatea bărbaților –capi de familie, deportați în primul val (1941) din lagăre nu s-au mai întors. Au murit în Deosebit de grele au fost primele ierni (iernile de la hotarul anilor 1941-42 și 1949-50 au fost deosebit de geroase) când deportaii trăiau în barăci, nu aveau îmbrăcăminte de iarnă și erau nevoiți să presteze munci foarte grele, cum ar fi tăierea pădurilor, etc, munci improprii pentru agricultori și vieri. Mai târziu s-au deprins și cu ele, dar mulți n-au supraviețuit în prima iarnă.

3. În aceste condiții nu e necesar prea mult discernământ pentru a înțelege că pentru foarte mulți cetățeni ai Republicii Moldova subiectul represiunilor politice sovietice e unul foarte sensibil și asta MEREU trebuie să ținem minte și să abordăm în discuții toate momentele legate de aceste represiuni cu mult tact și respect cuvenit.
4. E, de asemenea, clar că represiunile politice în RSSM, memoria victimelor e o parte (cel puțin, așa trebuie să fie) a memoriei noastre sociale (a tuturor!), e parte a Istoriei noastre comune. Și în acest caz nu au loc expresiile „sunt problemele lor”, iar altele „sunt problemele noastre”. Pentru aceste crime, ca și pentru cele ale Holocaustului, noi toți (!) purtăm răspundere. Pentru ca ele să nu se repete.

Și, în acest context, maniera în care au fost făcute declarațiile lui Igor Dodon și a adepților săi că ei până la finele lui august vor demonta „piatra lui Ghimpu”, „o vor fărâmița în pietriș”, etc. nu e una acceptabilă. Iată de ce aceste declarații sună profanator.

E clar că Mihai Ghimpu și Partidul Liberal folosesc tema represiunilor pentru rezolvarea unor scopuri politice curente.  Însă, chiar înțelegând acest fapt, despre tot ce e legat de crimele de stat ale regimurilor totalitare din trecut, urmează să se vorbească altfel, fiindcă sunt atinse sentimentele zecilor, poate chiar sutelor de mii de oameni.

Eu chiar i-aș propune șefului statului să anunțe public și cât se poate de clar că Moldova urmează să elaboreze o politică de stat, care ar garanta păstrarea memoriei tuturor evenimentelor din istoria țării noastre, inclusiv memoria despre Holocaust și victimele acestei tragedii, memoria despre represiunile sovietice și victimele acestor represiuni.

E necesar a spune clar că în timpurile URSS-ului au fost comise crime de stat și au existat victime ale acestor crime și memoria lor trebuie păstrată. Ar fi cât se poate de logic ca șeful statului să propună să se discute despre formele și modalitățile păstrării acestei memorii, inclusiv și lansarea unui monument al victimelor represiunilor sovietice^[16].

Poate șeful statului (căci statului îi revine rolul principal în chestiunile legate de perpetuarea memoriei) ar urma să propună crearea unui martirolog comun al victimelor represiunilor politice ale secolului XX? Să lansăm un monument comun al victimelor crimelor de stat? Fără a compara crimele, fără a le suprapune prin cercetare și apreciere aparte, etc. Sunt convins că trebuie să avem aceeași atitudine față de toate victimele: ele nu trebuie să fie împărțite în „drepte” și „nedrepte”, în „ale noastre” și „străine”. La discuții urmează să fie invitați politicienii, savanții, liderii de opinie.

Această abordare ar fi una corectă din partea șefului statului. Astfel ar apărea șansa unei soluționări adecvatea problemei. În caz contrar, o acțiune agresivă provoacă un răspuns nu mai puțin agresiv și, în acest caz, nici un argument juridic sau de alt fel nu va fi de folos.

Aici însă eu nu mă refer la acțiunile lui Ghimpu și Dodon. Ceea ce fac acești doi politicieni reprezintă nu altceva decât instrumentarea politică a trecutului. Acțiunile lor generează și o divizare și mai mai accentuată a societății moldovenești. „Piatra lui Ghimpu” ar putea provoca(și situația deocamdată evoluează astfel) începutul unui nou val de confruntări majore în interiorul țării nostre. Poate, însă, să servească drept punct de pornire a unui dialog național despre cum am putea aborda trecutul și memoria lui? Despre cum i-am putea include în memoria colectivă pe toți locuitorii Moldovei și tot ce a avut loc în istoria noastră, inclusiv și paginile ei tragice.

Învățându-ne a fi responsabili de propriul trecut, vom învăța a răspunde și de prezent și viitor. Nouă, celor cu 25 de ani de independență și  în căutarea unui nou stăpân în afara țării – la Moscova, București, Washington, Bruxelles, ne-a venit timpul să încetăm aceste căutări și să ne luăm soarta în propriile mâini. O polemică deschisă și sinceră despre trecut și perpetuarea memoriei acestui trecut ar reprezenta o precondiție esențială în atingerea acestui scop.

Alexei Tulbure

[1] În perioada sovietică, pe teritoriul Republicii Moldova au avut loc trei valuri de deportări în masă a populației: 1. 12-13 iunie 1941 (peste 20 de mii), 2. Operațiunea „Iug”(„Sud”),6-7 iulie 1949 (peste 35 de mii de oameni) și 3. Operația „Sever” („Nord”), 1-2 aprilie, deportarea martorilor lui Iehova (din RSSM – circa 2 mii de oameni).

[2] Concepție potrivit căreia nu numai Holocaustul, dar și crimele stalinismului sunt egalate cu genocidul. Mai mult decât atât, această abordare susține că Holocaustul a devenit posibil ca rezultat al colaborării dintre Stalin și Hitler, iar începutul Holocaustului s-a produs la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop.

[3] Paul A. Shapiro, Ghetoul din Chișinău 1941-1942,  București, ed. Curtea Veche, 2016

[4] Holocaustul însă nu reprezintă doar camerele de gazare, ci și omoruri în masă prin împușcare (Holocaust by bullets), în care au fost implicați și localnici, și condiții inumane de trai în ghetouri, și deportări, „marșuri ale morții” în care mureau până la jumătate din numărul celor deportați. Holocaustul e și moartea de foame, frig și boli în condițiile în care prietenii-vecinii de mai ieri nu manifestă față de tine o elementară compasiune, și nu-ți acordă cea mai elementară susținere.

[5] Conferința de la Évian – o conferință internațională cu participarea reprezentanților a 32 de state, unde s-au abordat chestiuni legate de acordarea ajutorului refugiaților evrei, care au avut de suferit de pe urma regimului lui Hitler în Germania, Austria și Cehoslovacia. Conferința a fost convocată după alipirea Austriei (Anschluss) la Germania, în martie 1938, la inițiativa președintelui SUA F.D. Roosevelt și și-a obținut denumirea de la orașul francez Évian-les-Bains (Franța), unde a și avut loc în perioada 5-16 iulie 1938.

Majoritatea covârșitoare a țărilor-participante la conferință au declarat că ele au făcut deja tot ce e posibil pentru a ușura soarta celor circa 150 de mii de evrei refugiați din Germania, Austria și Cehoslovacia. Din cele 32 de state, doar Republica Dominicană a fost de acord să primească un număr mare de refugiați și să le ofere loturile de pământ necesare. În baza deciziei conferinței, a fost creat un Comitet interguvernamental pentru problemele refugiaților, care ulterior s-a dovedit destul de ineficient pentru salvarea populației evreiești din Europa.

[6] În culturologie, sociologie și istorie faptul e numit prelucrarea traumei colective, prin elaborarea și implementarea unei anumite politici a memoriei, menită să consolideze și să unească societatea, și nicidecum s-o dezbine și s-o polarizeze.

[7] Serghei Erlih, Rusofonul moldovean, publicat în revista „Znamya”, Nr. 6, 2013. (http://magazines.russ.ru/znamia/2013/6/e14.html)

[8] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost creată la 2 august 1940, după alipirea Basarabiei la URSS. Capitala republicii a devenit orașul Chișinău. RSS Moldovenească, după împărțirea Basarabiei, a pierdut 10 mii de kilometri pătrați și jumătate de milion din populația sa.

[9] Igor Cașu, Dușmanul de clasă, ed. Cartier, Chișinău, 2014, p. 151.

[10] Spețposeleneț (spețpereseleneț) – persoană, deportată din localitatea de baștină, în special, în raioanele îndepărtate ale țării fără vreo procedură judiciară sau cvasi-judiciară. O categorie aparte a populației represate din URSS. Administrarea localităților speciale (spețposelki) revenea pe seama comandanților numiți de organele abilitate. În activitatea sa, comandantul localității speciale se subordona comandantului comendaturii speciale raionale. Localitățile speciale intrau în componența raioanelor în calitate de unități administrative speciale. Dreptul la circulație a deportaților și membrilor familiilor lor era limitat. Ei puteau părăsi zona localității doar cu permisiunea comandantului. Tentativele de evadare din localitatea specială sau refuzul de a munci, comise mai mult de trei ori sau cu un grup, se soldau cu trimiterea în lagărele de muncă corecțională.

[11] Potrivit directivei Sovietului de Miniștri al URSS nr. 1290-467 de la 6 aprilie 1949, de pe teritoriul RSSM deportații erau trimiși în Siberia și Kazahstan pe viață, adică fără drept de întoarcere în Moldova, fapt care li se comunica la plecare.

[12] În total, au fost deportate 35 796 de persoane, dintre care bărbați – 9864, femei – 14 033 și copii – 11 899.

[13] După anexarea Basarabiei în 1940 numărul Martorilor a crescut vertiginos pe teritoriul URSS, fiindcă în România interbelică, prin urmare și în Basarabia, ei erau destul de numeroși. Împreună cu noile teritorii, URSS i-a primit și pe Martorii lui Iehova. Răspândirea masivă a Martorilor pe întreg teritoriul URSS s-a produs ca rezultat al deportării lor din regiunile de vest ale țării în cele îndepărtate ale Federației Ruse. În lagăre și închisori Martorii lui Iehova își continuau activitatea lor misionară, majorând astfel numărul adepților lor.

[14] În aceleași condiții climatice, în alte regiuni și țări, unde autoritățile nu le luau țăranilor rezervele, în acei ani nu s-a ajuns la foamete în masă.

[15] FZO – Instruirea pentu fabrici și uzine, de facto era o formă voalată a muncii forțate.

[16] Deși, spre deosebire de chestiunea Holocaustului, subiectul represiunilor politice din perioada RSSM se discută public în mod activ, se fac cercetări, se publică cărți, etc, totuși pentru a perpetua memoria acestei perioade nu s-a făcut atât de mult. Abia în ultimii ani au început a apărea memorialuri consacrate victimelor deportărilor în anumite localități ale țării, iar la Muzeul Național al Istoriei a fost lansată o expoziție permanentă , consacrată represiunilor sovietice.