Nina Ghilaș, născută in 1931 in Volcinet, (astăzi r-l Edinet)

În acest interviu Nina Ghilaş discută detaliat despre unul din lagărele de concentrare care au fost în oraşul în care dânsa a locuit, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sat ce se afla atunci în partea de nord a ţării (acum satul face parte din Republica Moldova sau Ucraina, nu sunt foarte sigură pentru că am găsit două oraşe cu acelaşi nume în ambele ţări, cred însă că este vorba de cel din Republica Moldova). Vorbeşte, de asemenea, despre evreii pe care i-a văzut ucişi în lagăr, de cum ea şi familia ei au ascuns două familii de everei care au încercat să fugă, şi apoi despre cu le dădeau mâncare celor din lagăr pe ascuns şi cât de repede au plecat din sat.

Reporter: Spuneţi-mi vă rog numele dumneavoastră de familie şi prenumele.

GHILAŞ: Ghilaş, Nina Alexandru.

Reporter: În ce an v-aţi născut?

GHILAŞ: În anul ’31.

Reporter: În ce localitate v-aţi născut?

GHILAŞ: În Volcineţ (n.t. se află chiar la graniţa cu Ucraina, la doar câţiva kilometri NV de

drumul European E583, actualmente în raionul Herţa), judeţul Briceni de altă-dată.

Reporter: Când s-a început războiul în 1941, dumneavoastră unde vă aflaţi?

GHILAŞ: M-am aflat în Edineţi(?) de mulţi ani, aici trăiesc eu, părinţii şi în vremea războiului şi

când a început războiul, aici am trăit.

Reporter: Erau atunci în Edineţievrei?

GHILAŞ: Erau foarte mulţi, foarte mulţi evrei; străzi întregi. Edineţiera un orăşel destul de mare,

mai ales se ocupau cu comerţul, cu prăvăliile, una, alta. Erau oameni de afaceri, erau foarte mulţi

evrei în Edineţi.

Reporter: Ştiţi cumva care o fost soarta lor când a început războiul al doilea mondial?

GHILAŞ: În vremea războiului mondial când, când s-o început războiul şi toţi o fost strânşi

grămadă din locuinţele lor, toţi o fost alungaţi, casele au rămas pustii absolut... uşile, ferestrele,

tot în fiecare, nu a rămas o casă locuită de evrei. Şi cei care n-au dovedit (n.t. au reuşit) sa fugă,

i-o strâns aici, au îngrădit aici la margine o fost nişte locuri părăsite la marginea oraşului; aici era

în margine, casa noastră era penultima casă din oraş, în margine era. Şi peste drum au deschis

lagărul de evrei.

Reporter: Dar vreţi să ne spuneţi cine i-o strâns?

GHILAŞ: Ce... n-am văzut nemţi, am văzut numai români. Erau pe urmă şi nemţi, erau care

bombardau când s-a început războiul, nemţii bombardau şi dacă nu era icoană în fereastră,

împuşcau dacă te uitai pe fereastră, trăgeau în geam. Trebuia să pui icoană, c-adică eşti... nu eşti

evreu, c-altfel trăgeau în fereastră.

Reporter: Dar dumneavoastră aţi văzut personal cum i-o strâns pe evrei?

GHILAŞ: No... dar cum d-apăi dacă erau casele pustii... eram copii, alergam vedeam casele toate

casele pustii, pene peste tot înşirate, tot drumul fiindcă veneau ţărani din sat şi s-nceput aşa cum

spuneau ei un fel de pohrom, un fel de... ce mai rămăsese pe acolo prin casă, prin vecini care să

se-ascundă, se distrugea totul casa era pustie. Dar era straşnic să te uiţi, să intri prin oraş, să...

tata nu ne dădea voie nicăieri, doamne fereşte, ne temeam să ieşim pe drum. Eram mică...

Reporter: Şi ţăranii care au venit, ce făceau?

GHILAŞ: Dar erau ţărani de la sat... luau perne, eee... ce mai găseau şi ei pe-acolo prin casă.

Reporter: Dar casele nu erau încuiate?

GHILAŞ: Nu! Toate uşile deschise, ferestrele deschise, câini umblau peste tot, nu. Pustietate era,

absolut tot pustiu era, toate casele erau deschise fărâmate, nu... cum să vă spun, pustii! Nimenea

nu era! Căutatu evrei, căutau... unde cine era i-o ridicat pe toţi. I-o ridicat şi i-o mânat încoace şi

i-o închis, aşa îngrădit era totul...

Reporter: Dar dumneavoastră aţi văzut când pe dânşii i-o ridicat de la casele lor?

GHILAŞ: De la casele lor nu... i-am văzut pe toţi grămadă aicea.

Reporter: Dar n-aţi văzut când...?

GHILAŞ: N-am văzut cum i-o... eram mici, copii...

Reporter: Aţi văzut doar casele pustii...?

GHILAŞ: Casele pustii da, când mergeam aşa după ceva prin oraş, cu mama cu tata da... era

pustii, mare râs, în drum era drumul aşa... fel de fel de obiecte aruncate nu, ca pohromul cum

era... dar ei era toţi grămadă aicea, n-au dovedit să plece nimenea. Ei aveau, Cernăuţiul aveau un

oraş neutru, cumpărat cred eu unde cine dovedea să plece la Cernăuţi erau ei acolo apăraţi, deacolo

puteau să plece undeva. Dar aicea, care... n-au dovedit, n-au dovedit, i-au mânat şi i-au

închis aicea...

Reporter: Vreau să vă mai întreb despre oraş, când aţi spus că aţi văzut tot oraşul înşiart cu

obiecte...?

GHILAŞ: Obiecte pe drum, ştiţi când o casă care este pustie când omul pleacă din casă totu-I

zvărlit care şi pe unde...

Reporter: Şi dumneavoastră aţi văzut oameni care chiar cărau lucrurile din casă?

GHILAŞ: Ieşeau ţăranii aşa pe drum, peste gard mă uitam cum veneau cu nişte torbe, nişte saci,

nişte perne şi de urma lor se duceau penele se târa... fleacuri luau, n-aveau ce lua.

Reporter: Aţi cunoscut pe cineva dintre dânşi?

GHILAŞ: Nu, nu, nu ştiu ţărani dar de unde noi nu ştiam...

Reporter: Dar n-aţi văzut nici un om pe care să îl cunoaşteţi? Care ducea ceva...?

GHILAŞ: Nu, nu, n-am văzut. Dacă-s ţărani de la sate de unde poţi să îl ştii?

Reporter: Şi orăşenii acolo nu...?

GHILAŞ: Orăşenii acolo pe loc vă spun că în ultima casă de la, de la, de la marginea oraşului dar

în centrul oraşului ce se făcea d-apăi numai cei de acolo ştie. Care târâie, care... cred că şi vecinii

eu ştiu cine, păi casa dac-a rămas pustie, pustie era! Absolut, ferestrele sparte, uşile deschise

totul, totul deschis... totul, totul era distrus.

Reporter: Şi pe urmă aţi văzut lagărul, da?

GHILAŞ: Lagărul de-acuma l-am văzut împrejmuit cu sârmă, ei acolo închişi, oameni cu copii,

bătrâni, toţi erau mânaţi acolo grămadă, cine ce-a putut lua în mână. Foarte puţini aveau bagaj cu

dânşii şi strigau tot timpul: Apă, pâine! Scoteau ce aveau acolo, un inel ceva şi rugau dar dacă nu

era chip, nimenea, nu se putea apropia nimenea nici din locatari, de exemplu, părinţii la noi

doamne fereşte, era gard, era casa din colţ, casa din colţ aţi trecut pe lângă dânsa, şi era colo

peste drum.

Reporter: Cam ce distanţă era între lagăr şi casă?

GHILAŞ: Drumul. Drumul atâta. Drumul, altă distanţă nu era. Drumul atâta. Şi strigau acolo deacum

ştiau, îl ştiau pe tata, strigau: Domnul Zucech vă rog apă! Şi de-acum aşteptam când era

noapte ... se întâmpla câte odată, românii îi păzeau, soldaţii români păzeau, se-ntâmpla câte odată

că unu se repezea cu căldarea şi imediat trăgeau, trăgeau şi el imediat fugea înapoi, imposibil era

să ieşi. Aăi de-acuma noaptea târziu, târâş aşa să nu îl vadă niminea, toată noaptea, mama cocea

pâine, pâine cuptor după cuptor, cuptor... veneau, plângând veneau, cunoscuţi de-ai noştri, apăi

dacă aici am trăit de la cinci ani de când aveam eu, aici am trait tot timpul şi ştiau toţi... tata era

învăţător, şi pe mulţi o învăţat dintre copii lor, şi trăiam bine, aveam cunoscuţi aci, vecini buni,

evrei bogaţi erau, medici erau, erau comercianţi bogaţi, unul avea fabircă de săpun, şi avea

magazine d-astea de materiale, de încălţăminte, de garberi unul ţin eu minte, erau, că ştiu că

întotdeauna de acolo ne încălţa tata. Şi pe datorie dădeau, erau oameni foarte cumsecade.

Reporter: Vă rog să îmi povestiţi despre lagăr dacă puteţi, mai multe detalii?

GHILAŞ: Da lagărul, noaptea ei se aprovizionau cu apă, la noi era fântâna făcută cu, cu... din

scânduri erau ulucile făcute pe vremuri acelea, şi nu era tare adâncă cu apă pân dimineaţă era

fundul gol, apa o scoteau toată şi apoi în timpul zilei cât se mai... din izvor, cât mai curgea, apăi

aveau de-acuma ei pe seară ce căra şi pâine cât putea mama să dovedească dar încolo erau lipsiţi

şi de ajutor medical cât îi ei deie acolo ce puteau.

Reporter: Dar cam câtă lume era în lagăr?

GHILAŞ: Erau mulţi, mulţi erau. Care murea, că îi împuşcau, ce că trăgeau, ei nu se puteau duce

nicăieri absolute nimic. Apăi, aveau, îi îngropau... că lagărul asta venea aşa, la colţ venea el,

partea asta era un drum el aşa cu postul de jandarmi în fund şi-aşa era la colţ, după colţ era un

drum mergeam noi spre pădure câmpul nostru era aproape, apăi când mergeam înspre pădure pe

colţ, păi era cimitirul lor, îngropau, tot timpul îngropau înveliţi în material...

Reporter: Dumneavoastră aţi văzut...?

GHILAŞ: Am văzut înveliţi în material, în pânză albă, nu ştiu cum era...

Reporter: De câte ori i-aţi văzut?

GHILAŞ: Ei, mai ştiu eu... am văzut oameni...

Reporter: Aproximativ...

GHILAŞ: Aproximativ... am văzut oameni că îngropau, îngropau tot timpul oameni.

Reporter: Da’ de câte ori aţi trecut pe acolo şi aţi văzut?

GHILAŞ: Mergeam, cum mergeam iaca la câmpuri în pădure după lemne, că trăiam greu, era

situaţia de război mergeam că n-aveai cu ce face focul. Ş-apăi am văzut cum îi îngropa acolo,

şedeau jandarmii lângă dânşii şi ei săpau şi...

Reporter: Da’ dar aţi văzut o dată sau de două ori sau...?

GHILAŞ: De mai multe ori am văzut, când de cum o venit evreii care s-o întors înapoi apăi am

văzut cum îi dezgropau. Dezgropau morminte care o venit dintr-nşii, care s-o salvat dezgropau

dar de-acuma îi casa acolo construită.

Reporter: Dar când îi îngropau, cine îi îngropa pe dânşii?

GHILAŞ: Evreii, singuri, singuri, singuri.

Reporter: Şi era şi paza acolo sau erau...?

GHILAŞ: Da, stătea santinela să nu cumva să... acolo sta numai decât.

Reporter: Şi cam câte corpuri aţi văzut că îngropau acolo?

GHILAŞ: Asta nu pot să vă spun, nu pot să vă spun câte... nu ştiu, am văzut când îi învălătuceau

în pânză albă aşa şi gaură săpau acolo, bortă... că nu ne puteam apropia noi so vedem aproape, ne

temeam de dânşii...

Reporter: Dar cât de mare era lagărul, aproximativ cam ce surpafaţă...?

GHILAŞ: Ei, cât are... ia de aici de la... cam poate jumăta’ de kilometru avea el, nu cât este de la

colţ de-aici încolo până la colţ şi încolo tot atâta... avea, avea destul, mare lagăr era, mare era.

Reporter: Şi era vorba de sute de oameni sau de mii de oameni?

GHILAŞ: Nu, era vorba de sute, mai mulţi nu cred să fii fost în Edineţi, era evreii din Edineţi, nu

cred să fii fost chiar mii. Erau sute, nu pot să vă spun, undeva poate la o mie dar nu pot să vă

spun precis.

Reporter: Şi cum arătau oamenii cei din lagăr?

GHILAŞ: Vai de capul lor. Flămânzi, murdari, rupţi, distruşi, aaa.... o stare deplorabilă, o stare

straşnică. Tot timpul strigau: Pâine, apă, pâine, apă! Şi mureau copii, copii bolnavi, cereau...

ceva straşnic era. Nu ştiu cum că era vară, şi-o căldură şi n-aveau unde se ascunde şi mai ploua şi

stau aşa toţi...

Reporter: Dar nu aveau o locuinţă acolo în interior unde stăteau?

GHILAŞ: Nu era nici o locuinţă, nimic! Şi-au mai aninat ei nişte haine peste dânşii, nişte beţe nu

ştiu de unde le-au luat... nu era nimic, i-au mânat ca pe nişte vite, cum ai mâna aşa şi ai îngrădi o

cireadă de vaci, de ceva de animale aşa şi pe dânşii...

Reporter: Dar acolo era locul gol?

GHILAŞ: Locul gol, acolo era nişte resturi de... ceva nişte muniţii cândva se păstra acolo, nişte

muniţii...

Reporter:... un depozit ceva?

GHILAŞ: Depozit de muniţii parcă aşa îmi pare mie, că tot ne temeam să mergem, spuneau că să

nu fie nişte bombe pe acolo, una alta, ceva aşa nişte, parcă nişte construcţii ceva... răschituri... ei

stau acolo îngrămădiţi care afară, care... şi se ajutau unul pe altul, se ajutau, dar care putea...

adică doctorul ăsta Lerner cu copiii lui, copiii lui era seară înaltă în livada noastră de la colţ până

la colţul celălalt era pământul nostru, o jumătate de hectar era livadă mare (n.t. 0.5 ha = 1.2355

acres) şi tânără livadă şi era sădită secară, deci tata a sădit. Şi era înaltă tare secara, aşa de mare

până la cap, nu se vedea capul (n.t. arată cu mâna până la nivelul gâtului) şi ei ieşea în brânci pe

mijlocul grădinii acolo erau culcaţi şi stau până când întro noapte, că tot îi hrăneam, aduceam pe

ascuns mâncare, totul se făcea noaptea,... el cu copii, soţia şi copii lui, doctorul,...

Reporter: Câţi copii erau?

GHILAŞ: Erau... doi copii erau.

Reporter: V-aduceţi aminte cum se numeau?

GHILAŞ: No, nu... nu pot să vă spun, nu ştiu.

Reporter: Şi nici soţia?

GHILAŞ: Numai doctorul Lerner ştiu că el era medicul de familie al nostru şi întro noapte pe

ascuns o plecat înspre Cernăuţi, cine i-o dus cum i-o dus, era în taină mare. Şi am scăpat noi de

frică pentru că tremuram tot timpul, Doamne fereşte, să fii văzut cineva! Ne împuşca pe noi, pe

toţi. Aşa ne temeam, de ferească Dumenzeu sfântul! Aşa ne temeam. Dar nu ştiam să nu, să nu...

aici în fund era un nucar mare, nuci mari, apăi le dam, copiii se mai duceau pe-aici pe dincolo şi

tata îi rugă Să nu vă duceţi, vă rugăm frumos că apăi ne împuşcă pe noi pe toţi! Cum am putut iam

ajutat, cum am putut şi pe urmă ei i-o încărcat, evreii i-o încărcat în maşini, au adus maşini,

care o mai rămas, dar ce toţi, puţini tare care o dovedit să plece în Cernăuţi! În maşini şi i-o dus!

Noaptea! Noaptea, strigau, plângeau, izbeau acolo... nişte maşini închise, d-astea şi îi duceau pe

toţi dar unde i-o dus nu ştiu unde i-o dus. Că tare puţini s-o întors înapoi. Foarte puţini, fiindcă

dup-aceea care veneau la dezgropat morţii, am văzut ca erau tare puţini. Mai ales din cunoscuţii

noştri care o trăit aicea nu am văzut niciunul să se întoarcă. Dintre ai noştri locatari din Edineţi,

nu am văzut niciunul. Adică după cum păriniţii, pe urmă... să vină, să vie ei să se întoarcă înapoi

nu era niciunul nu era. Era o situaţie straşnică. Doamne fereşte ce... niciun pas, nici apă să le

deie, ceva mâncare, măcar odată, măcar apă să le deie, nimica! Absolut! Dar ce puteau să ieie ei

în mână mânaţi din casă, scoşi toţi vârâţi în maşină şi aduşi încoace, ce putea un om să ieie? În

mâna lui ce producte putea el să ieie din casă...

Reporter: Dar cam cât timp i-o ţinut acolo în lagăr?

GHILAŞ: I-o ţinut destul, era mult şi mureau şi îngropau şi... aaaa... mult, mult o stat.

Reporter: Dar aproximativ nu ţineţi minte aşa să ne spuneţi ce sezon era afară...?

GHILAŞ: Nu ţin minte... era cald...

Reporter:... când s-o terminat de i-o luat...?

GHILAŞ: Vă spun că orzu’ era înalt tare, tare, tare înalt era orzul că era sus ascunşi, puteai merge

că nu te vedea nimenea aşa era de mare că nu te vedea...

Reporter: Şi când s-o dus din lagăr, când i-o dus din...?

GHILAŞ: Când i-o dus din... undeva,... cam o lună i-o ţinut, cam vreo lună aşa i-o ţinut în lagăr...

şi cum i-o adus, n-am văzut cum i-o adus noaptea când i-o descărcat acolo... când s-o făcut aista,

că tot nu ne lăsa, eram mici, se temeau părinţii...

Reporter: Dar când i-o dus aţi văzut?

GHILAŞ: Dar când i-o dus, i-o suflat parcă nici n-o fost... una, două o venit un transport mare şi

i-o încărcat pe toţi...

Reporter: Aţi văzut transportul care o venit?

GHILAŞ: No, huruitu’ numa am auzit, toată noaptea gălăgie, gălăgie, gălăgie mergea şi strigăte,

cu chiu, că părinţii nu au dormit toată noaptea. Şi se temea să aprindă lumina că... Ce-i acolo?

Imediat venea unul şi bodogănea la uşă! Tare era strict, tare era cu frică mare, cu mare... dai o

bucată de pâine şi te temeai că ferească sfântul...

Reporter: Dar cum se purtau jandarmii cu ei în lagăr?

GHILAŞ: Parcă aşa... n-am văzut aşa să tragă să împuşte, totuşi erau români nu erau nemţi,

înţelegeţi români erau, dar strigau tare, strigau şi împuşcau în sus, împuşcau Înapoi, treci înapoi,

treci înapoi! Treci înapoi că trag, treci înapoi că trag! Şi se întorceau oamenii care se duceau

după apă după ceva... da, era strict tare dar să tragă aşa nu am văzut chiar să împuşte om nu am

văzut.

Reporter: Dar aţi auzit împuşcături?

Domna Ghilaş: Împuşcau ei în sus împuşcau, că să se sperie să nu vie, să nu treacă nici unul.

Doar în sus trăgeau! Aşa ca să vezi că l-o împuşcat pe drum n-am văzut. Dar aşa de trăgeau ca

să... se speriau, să nu iasă niminea, să nu fugă, să nu careva cumva... poate că undeva ceva, că

era suprafaţă mare lagărul, poate că cineva cumva o şters-o cumva (n.t. se referă la faptul că e

posibil, fiind aşa de mare lagărul ca cineva să fii putut să fugă) pe dedesubt s-o fi târâit cumva că

îngrăditura nu era aşa de... sârmă ghimpată şi stâlpi d-ăştia puşi în grabă. Sârmă mai deasă pusă,

dar poate cumva săracii poate unul, unu’ cumva s-o dus în lumea vânătă cumva, cineva să nu îl

vadă...

Reporter: Dar câţi jandarmi erau la pază, câţi soldaţi erau?

GHILAŞ: Erau mulţi, erau mulţi... mulţi erau. Aici era poarta la margine aşa, apăi sta unul lângă

unul, stau mulţi erau. Dar încolo nu prea erau de-alungul gardului aşa, pe la partea cealaltă aşa

stau să vadă dacă nu iasă. Mai scurt era împrejmuit aşa ca să nu... păzeau ei dar aşa să împuşte ei

n-am văzut români aşa să tragă să omoare omul pe loc. Dar casele pustii ferească sfântul ce era.

Ce pohrom era mare! Mare pustietate era! Da’ ce târau ei nişte perne, pene d-aste, pene tot am

văzut pe drum înşirate...

Reporter: Dar alţii aşa oameni care mai...?

GHILAŞ: Se fereau, se fereau... locuitorii aşa din... doamne fereşte să iasă să... erau oameni de

treabă mai ales tot timpul ne-au ajutat, tata de exemplu casă făcea, împrumutam bani, aaaa... una,

alta foarte bine, foarte bine... nu era vorbă niciodată că cela n-a ajutat ori ceva, ori... nu. Atâta

populaţie în oraş dar din sate veneau, tărani proşti veneau, mai târâiau ei câte ceva. Mieunau

motanii prin jurul lor, urlau cânii, împrejurul la casă, părăsiţi fără stăpâni, dar restul nişte obiecte

aruncate pe drum aşa, nişte căni, nişte farfurii sparte... cum, vă spun pohrom. Când vine unul şi

face şi spune uite ce pohrom mare o făcut, apăi taman aşa era şi la dânşii în case. Toate casele

erau pustii, absolut totul era fărâmat! Totul era distrus! I-o găsit până la unul, i-o căutat, pe toţi io

luat! D-acum cum i-o ridicat, cum i-o târâit, cum totul era făcut noaptea. Noaptea, şi-i căutau,

pe care nu-i găseau se mai duceau mai căutau, mai...

Reporter: Aţi văzut cum îi căutau?

Domana Ghilaş: Da, îi căutau înarmaţi mulţi, mulţi jandarmăraie mare, N-aţi văzut, n-aţi văzut?

Dar cine spunea? Nu spunea niminea doamne fereşte! Nu, n-am văzut, nu n-am... Nu aţi văzut?

Poate careva pe undeva...? dacă era greu...

Reporter: Dar totuşi frica era mare ca să nu vă spuie alţii!

GHILAŞ: Frica era mare să nu ne spuie alţii, doamne fereşte! Se temeau oamenii! Dar cine, unde

aţi văzut să spuie vreunul că iaca l-am văzut pe... iaca cela s-o dus încolo! Nu! Nu! Nu spuneau

oamenii nimica! Nu spuneau, şi în general ştiţi, în situaţii d-astea, că pe urmă... ei doamne

fereşte! Când s-a început războiul noi eram, liceul ne-o dus, ne-o dus, ne-o evacuat liceul tocma

în Banat şi-atunci strigau bănăţenii ce aţi adus? Că primul val de ruşi care o venit erau sibireci,

siberieni. Ş-apăi strigau ce aţi adus Siberia cu voi de urmă? Duceţi-vă acasă! Ne-alungau acasă.

Ţiu minte noi am trăit în Oraviţa, întrun sat Broşteni, tata era învăţător. Şi ne-o încărcat şi ne-o

dus, am venit înapoi la Chişinău trei luni am mers, că mergeau tancurile încolo şi noi înapoi ne

lepăda, ne lua căte un vagon de-aici de refugiaţi... şi-apoi ne-o judecat curtea marţială. La

Chişinău. Pace mu ia hale, pace moto... şi-aşa mai departe. Ş-apoi ne-a luat casa, ne-o luat, tăt

ne-a luat! Am venit şi am stat sub gard. Ne-o curăţit bine ruşii! Ce să îi faci...

Reporter: Vreau să vă mai întreb două întrebări despre lagăr... aţi văzut cumva să îi hrănească, le

aduceau mâncare lor?

GHILAŞ: No, no, no... niciodată nu am văzut să îi hrănească să le deie mâncare. Nu!

Reporter: Dar din ce trăiau ei acolo?

GHILAŞ: Idee n-am! N-am idee, aşa strigau de doamne fereşte, pamaghichi, ajutaţi-ne, ajutaţine!

Reporter: Dar le dădea voie la alţi locuitori din loc să vină să le aducă mâncare?

GHILAŞ: Nu ne puteam apropia! Nu, nu, nu! Nu ne da voie!

Reporter: Şi lumea nu...?

GHILAŞ: Nu, nu! Nu, numai ei noaptea... câţi că dacă noi eram spun că penultima casă ca ei naveau

unde veni, veneau la noi. Se târâiau aşa pe drum şi luau pâne cât mama cocea, pâne le

ducea unu’ de la altu’, unu’ de la altu’ câte o bucăţică de pâne câte... ce putea ea să deie, câte o

cânuţă de apă...

Reporter: Dar mai ajutau şi alţii sau nu... din Edineţi?

GHILAŞ: N-am văzut, doamne fereşte noi ne temeam să nu ne vadă pe noi cineva... nu ştiu.

Dincolo era casa primarului Iejucher, că l-o împuşcat rusii, l-o luat şi l-o împuşcat în Siberia pe

1. Era casa primarului, ne-o mai ajutat primarul, dar ne temeam toţi să ieşim, nu ne dădea

nimenea voie doamne fereşte să ieşim dincolo de portiţă! Lagărul e peste drum, nimica!

Reporter: Dar la lucru aţi văzut să îi pună, îi scoteau la lucru?

GHILAŞ: Nu, nu! Nu. Îi ţineau închişi să îi ducă! Ei erau pregătiţi pentru ducă, la lucru nu îi duce

nicăieri. Nicăieri nu îi scoteau, nu.

Reporter: Şi aţi auzit cel puţin unde i-o dus, ştiţi încotro?

GHILAŞ: No, nu asta numai ei ştiu, cine ştie... cred că nemţii i-o luat nu cred că românii că

românii nu prea aveau maşini pe vremea aceea, nu prea aveau cu ce. Nemţii i-oi luat, i-o

organizat, i-o luat, i-o încărcat pe toţi. Înapoi vă spun că nu am văzut să vină cineva din oraş.

Reporter: Părinţii dumneavoastră au mai ajutat şi pe altcineva în afară de familia doctorului

Lerner?

GHILAŞ: Ei, ca să fugă? Rosenberg, familia Rosenberg tot copiii şi ei toţi, d-aceia mai înainte so

evacuat puţin o stat, câteva zile câteva nopţi, erau foarte bogaţi,...

Reporter: Şi-aveţi în vedere mai înainte, mai înainte de ceilalţi...?

GHILAŞ: Şi dup-aceea Lerner. Întâi Rosenberg o plecat şi dup-aceea Lerner cu copiii. O stat mai

mult Lerner, nu se putea duce.

Reporter: Cam cât timp o stat Lerner?

GHILAŞ: Mult o stat că noi tare ne mai temeam, doamne fereşte ce frică am tras cu dânsul,

undeva vreo... aproape la două săptămâni, la două săptămâni o stat.

Reporter: Şi atunci era pe timpul lagărului nu?

GHILAŞ: Lagărul, lagărul era în lagăr cu copiii şi el o fugit şi o venit la noi, cum o fugit mai

departe nu putea să se ducă. Şi cum, cine noaptea l-a luat de la noi nu ştiu eu, cred că tata ştia,

ştia tata şi mama că noi încuiam portiţa tot ne temeam tare.

Reporter: Dar cealaltă familie...?

GHILAŞ: Cealalaltă familie o plecat, cred că o plecat la Cernăuţi, tot aşa şi Lerner, cred că la

Cernăuţi o plecat.

Reporter: Dar puteţi să ne povestiţi puţin despre familia Rosenberg?

GHILAŞ: Rosenberg erau ei doi fraţi, unul avea săpunărie făcea săpun dar ăstalalt era tare bogat!

Acum aicea stă comisariatul militar în casa lui. Avea o casă mare boierească, o vilă frumoasă

tare în centru, nişte brazi mari, frumoşi...

Reporter: Şi cum de au apelat la ajutorul dumneavoastră?

GHILAŞ: Şi aveau o fetiţă cu care învăţam eu împreună, şi ştiu că ea... of nici numele ei nu îl

ştiu, am uitat... mă servea... totdeauna ei aveau o bucătăreasă, ei aveau trăiau tare bine. Cînd

venea apăi mă servea cu pîine cu unt şi deasupra cu pătlăgică punea, tăia subţirel pătlăgica, tare

era gustos şi iaca vă spun sincer mi-a rămas pe toată viaţa pâne cu unt cu o felie subţire de

pătlăgică deasupra şi astăzi l-am învăţat şi pe soţul meu şi tot aşa mâncăm, e foarte gustos,

totdeauna îmi spunea haide vino şi mă servea doamna, mama ei.

Reporter: Şi fetiţa era şi ea ascunsă cu...?

GHILAŞ: Da, da fetiţa era ascunsă, ia că nu ştiu fratele ei, că nu prea aveam noi legătură, cu

fetiţa tot timpul veneam, mă jucam, veneam mâncam la dânşii, stăteam mult timp că aicia peste

două case îs ei, peste două case e casa lor, dar casa lu’ fratele lui e alăturea tot dar nu e aşa de

vilă bogată, pe fratele nu prea îl ştiu cela cu săpunul...

Reporter: Dar cei care s-au ascuns la dumneavoastră, câte persoane erau... din familia lor?

GHILAŞ: Undeva la vreo... din familia lor era... fetiţa ştiu că era, tata, mama, fetiţa şi mi se pare

că un băiat dar nu ştiu să vă spun precis, că nu l-am văzut, el trebe să fi fost mai mărişor.

Reporter: Şi cât timp o stat la dumneavoastră?

GHILAŞ: Puţin, puţin au stat şi au şters-o. Erau foarte bogaţi, foarte bogaţi erau. Cum s-au, cum

s-au... au reuşit ca să plece. Dar ăştialalţi, doctorul erau mai sărac era, mai... o stat mai mult.

Reporter: Mai avem câteva întrebări... spuneţi-ne vă rog, în primul rând, vreau să clarific, aţi

spus că aţi văzut oameni care au murit în lagăr, şi care i-au îngropat,...

GHILAŞ: Da...

Reporter:... vrem să ştim de ce au murit ei în lagăr?

GHILAŞ: Asta e greu ca să vă răspund eu... e greu, e foarte greu să vă răspund ca să văd cum îi

împuşcă e prea probabil, că poate unul o încercat să fugă ceva acolo înuntrul lagărului... dar

poate şi pe drum şi noi nu am văzut. De morţi am văzut că îngropau, mulţi îngropau, îngropau nu

unu’ doi, mulţi îngropau... că mureau de foame, că de un infarct, că de spaimă, că de frică, că de

boală, că de foamete, că de că l-o împuşcat de, de,... io nu pot să vă spun, nu ştiu, so fii văzut

cum o tras întrînsul şi o căzut eu vă spuneam, dar nu am văzut. Am văzut că îngropau oamenii că

mulţi o îngropat, cât o stat ei aicea mulţi oameni morţi o fost şi pe urmă îi dezgropau, câţi o

dezgropat, că i-o dezgropat pe toţi...

Reporter: Dar când i-o dezgropat?

GHILAŞ: Când au venit înapoi ei, când de cum au venit ei, când s-au întors evreii de-acuma

liberi, la noi când ruşii o venit cine o venit, apăi de-acum când o venit ruşii...

Reporter: Atunci chiar imediat când o venit ruşii?

GHILAŞ: Când o venit ruşii apăi, o perioadă oarecare... şi o început evreii să îi dezgroape şi să îi

mute la cimitir... este un cimitir anume...

Reporter: Evreii, care evrei anume?

GHILAŞ: Poate, ei... vedeţi că evreii sunt foarte organizaţi înţelegeţi şi prea probabil că ori caceia

care o stat în lagăr şi o ştiut că el o rămas în lagăr când el s-o salvat şi o venit înapoi şi o

organizat înmormântatrea... dar înmormântarea o fost organizată...

Reporter: Şi dumneavoastră aţi văzut cum pe dânşii îi dezropau?

GHILAŞ: Îi scoteau, îi scoteau aveau maşini, aveu oameni tocmiţi îi scoteau şi îi mutau, îi mutau

la cimitir.

Reporter: Şi nu ştiţi multe cadavre au fost dezgropate atunci?

GHILAŞ: Eu, eu nu... de ce... asta e părerea mea dar eu nu cred ca evreii să lase nedezgropaţi

morţii. Eu nu cred. După cum ştiu eu cum îs ei evreii, cum se ajută ei unii pe alţii la noi era

unul... ştiu că ei nu taie găinile, nu taie şi este unul Hăham care taie... apăi până şi la Hăham cela

i-o găsit femeie şi l-o însurat... înţelegeţi dumneavoastră?! Oamenii bogaţi au grijă de cei săraci,

au grijă, trăiesc... comunitatea lor e destul de puternică, nu vreau să îi compar, de exemplu la noi

comunitatea ţigănească e foarte puternică, încearcă să atingi un ţigan în piaţă că de unde răsar ca

din pământ că imediat te înconjoară şi îţi cer socoteală. Înţelegeţi? Apăi la evrei, sunt oameni

culţi, oameni care ţin foarte mult unul la altul, nu-l lasă la nevoie, iată la noi aicea este o fetiţă, o

femeie, peste un drum. Ea e evreică din Bielorusia, dar el e moldovean de-aicea. S-au căsătorit.

Altă femeie tot rusoaică, dincolo a trăit cu un evreu, iar ăla a murit şi ea, primeşte gazetă din

Israel şi una şi alta. Primesc cărbuni, primesc lemne, primesc ajutor. Este o comunitate care le

ajută lor la toţi care iaca sunt acuma evreii care sunt, apăi din Israel lor le vine ajutor. Ajutor pe

diferite, pentru de foc, în general ca să nu fie rupţi de ţară, şi ziare primesc şi aşa mai departe.

Ceea ce la alte naţionalităţi nu prea se observă. Dacă, dar atâta la dânşii, eu vă fac o paralelă, că

imposibil eu nu cred, să fii lăsat ei vreun mort acolo cineva să îşi facă casă. Aşa ceva e

imposibil! Pur şi simplu nu ştiu cum să vă spun, sau... o legătură, la noi era o profesoara de

matematică, una Cucer Ana Filipova, tot era căsătorită cu un evreu, şi-acuma ea are legătură cu

Israelul, cu aceia unii trimit, alţii se duc, alţii vin... au mare tare legătură.

Reporter: Voiam să vă mai întreb o întrebare... voiam să vă întreb, dacă aţi observat, dacă aţi fost

martoră la o careva propagandă anti-semită înainte de război sau chiar la începutul războiului?

GHILAŞ: No, nu... numai acuma văd la televizor, la ruşi cum trag în rabin, cum trag în sinagogă

şi la judecată că el iese...

Reporter: Dar atunci... înainte de război sau la începutul războiului?

GHILAŞ: La începutul războiului niminea nu... doamne, eu vă spun că trăiam cu evreii foarte

bine, dacă noi am mers la ceia... că putea să ne împuşte şi noi i-am ajutat.

Reporter: Dar autorităţile care o venit nu încercau să facă propagandă anti-semită?

GHILAŞ: Ei nu, n-am... pur şi simplu întrebau nu aţi văzut unul care, dar care, cine mai spunea?

Nu spunea niminea! Niminea nu trăda! Dar ceva împotriva evreilor nu! Nici astăzi poftim, luaţi

Moldova toată, niminea nu... doamne fereşte! Iaca trăiesc evreii din câţi uitaţi-vă! Acuma ştiţi că

în Israel merge războiul, mergea... s-a întrerupt... păi uitaţi-vă a venit un evreu, ei vin mulţi tare

cumpără apartamente în Chişinău. A cumpărat în Chişinău şi o venit în sat şi o cumpărat casă, o

lăsat gazdă în casă, casă bună, Mata zice trăieşte frumos dar eu zice, eu vina aice şi eu îmi fac

prăvălie aicea! Înţelegeţi dumneavoastră?!

Reporter: Mulţumim mult!

Acest interviu a fost realizat în cadrul United States Holocaust Memorial Museum's Moldova Documentation Project