На русском

Alexei Tulbure despre necesitatea asumării integrale a trecutului - Seminarul ”Reflectarea Holocaustului în presă - oportunitate, resurse, bune practici”, Chisinau, 15 mai 2018

 Cuvînt de întroducere al dlui Alexei Tulbure, director IIOM

”In primul rând aș dori să aduc sincere mulțumiri Fundației Friedrich Ebert Moldova și Institutului pentru studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, conducătorilor și reprezentanților acestor două organizații, fără contribuția cărora acest seminar nu ar fi fost posibil. Sunt convins că suntem la începutul unei colaborări frumoase. 

Tema Holocaustului a fost în perioada sovietică o temă tabu și într-o mare măsură rămâne o temă ocolită de savanți, politicieni și presă și astăzi – după 27 de ani de la dispariția Uniunii Sovietice. 
Basarabia, Republica SS Moldovenescă a trecut prin coșmarul și ororile a două regimuti totalitare: cel comunist, stalinist și cel nazist. În perioada sovietică crimele stalinismului au fost o temă tabu, dar și despre Holocaust, despre genocidul împotriva evreilor, romilor și a altor grupuri de populație, dar în primul rând împotriva evreilor, se vorbea eufemistic - ”crimele cotropitoirilor fasciști împotriva cetățenilor sovietici”. Eufemismul ascundea esența acțiunilor naziștilor - soluția finală a problemei evreiești – distrugerea fizică a evreilor europeni. 

De la proclamarea independenței încoace crimele regimului comunist, in special deportările în masă, foamea organizată din 1946-47 și-au găsit reflectarea (la început) în lucrări publicistice, (apoi) în articole, monografii, culegeri de documente și alte cercetări mai mult sau mai puțin profesionale. 
Tema represiunilor politice ale regimului comunist, reabilitării victimelor acestor represiuni, păstrării memoriei acestora se află în atenția publicului, este o temă a discuțiilor publice din Republica Moldoca, apare frecvent în discursurile politicienilor, este o parte a narativului oficial despre trecut. Represiunile staliniste au o reflectarea adecvată și în curricula școlară și universitară.

Nu și Holocaustul. Studiile nu poartă un caracter sistemic. Tema practic lipsește în discuțiile publice. Politicienii, cu mici excepții, nu doresc să vorbească despre Holocaust , predarea acestei teme în școli și universități, deși lucrurile în comparație cu situația de acum 20-25 ani s-a mai schimbat spre bine, rămâne nesatisfăcătoare. Rarele publicații în presă sunt prilejuite Zilei Internaționale de comemorare a victimelor Holocaustului – 27 ianuarie, pe care Moldova din 2015 o marchează și ca Ziua Națională de comemorare. Deși, eu cred, că pentru o Zi Națională noi putem alege o dată legată de evenimentele tragice care s-au întămplat aici, în Basarabia, În Republica Moldova.

Prin ce se explică această stare de lucruri. Factorii sunt mulți și complecși. Unul este - ignoranța, necunoașterea. Am rugat o casă de sondaje să introducă câteva întrebări legate de Holocaust în unul din sondajele sale și s-au obținut următoarele rezultate: 
La întrebarea ”Spuneți-mi vă rog dacă ați auzit, cunoașteți semnificația termenului Holocaust?” avem următoarele date:
Da, cunosc bine semnificația - 25,1% 
Da, ceva am auzit, dar nu cunosc semnificația - 21,4% 
Nu cunosc / nu am auzit - 53,5%

O altă întrebare a fost ”Cine după părerea Dvs. se face vinovat de Holocaustul din Basarabia?” și răspunsurile sunt următoarele: 
Uniunea Sovietică - 20,2% 
Germania Nazistă - 73,9%
România - 15,0%
Altcineva - 0,8% 
NȘ/NR - 14,0%
Interesante răspunsuri, nu?

Un alt factor este acela că Holocaustul nu se înscrie în anumite doctrine politice în cadrul cărora noi, moldovenii, suntem prezentați în exclusivitate ca victime a regimurilor totalitare, or – și despre asta practic nu se vorbește, - la jefuirea și uciderea evreilor a participat (în multe cazuri foarte activ) și populația locală neevreiscă. În Holocaust neevreii nu au fost victime, ci în multe cazuri complici la crime. Este o filă foarte neagră și foarte tragică in istoria țării noastre. O filă care ne produce durere, pe care nu dorim s-o știm, o respingem și negăm cu vehemență. Prin această respingere și negare, însă, riscăm să afectăm prezentul și viitorul nostru, riscăm să ajungem la repetarea unor astfel de tragedii. 

Societatea moldovenească rămâne scindată, divizată, inclusiv pe problema interpretării istoriei. Urmărim și fenomenun ”conflictului victimelor” - care victime sunt mai importante, care din ele sunt mai ”victime” – cele ale represiunelor staliniste sau victimele Holocaustului – aceste dispute nu mai incetează? 
Fără să am cea mai mică intenție de a compara crimele celor două regimuri totalitare vreau sa formulez o idee, care mi se pare foarte simplă - dacă dorim să depășim această stare de divizare, dacă dorim să devenim o societate capabilă să edifice un stat democratic funcțional, dacă dorim pace și înțelegerre în țară urmează să ne asumăm trecutul integral și să ne asumăm responsabilitatea pentru acest trecut, în care își găsesc locul cuvenit și represiunile staliniste (deportările în primul râns) și Holocaustul. Asta e unica cale pentru reconciliere și dezvoltare normală a țării. 

Readucerea temei Holocaustului in discuțiile publice, readucerea acestuia in memoria socială a moldovenilo, păstrarea memoriei victimelor acestuia este o premisă fundamentală pentru acest proces de conciliere, normalizare, integrare a societății noastre.
Rolul presei aici este, după mine, primordial. 

Dacă vom putea prin astfel de seminare, cum este seminarul de astăzi, să ajutăm jurnaliștii, să contribuim la acest proces de acceptare a trecutului, de normalizarea socială, vom considera eforturile noastre pe deplin răsplătite.